Wednesday, October 26, 2016

NU Sunt Corespondent de Război

Era deja 10 seara când au început tirurile de mortieră și fermierii au adus masa și scaunele albe, de plastic, ca să le așeze în mijlocul curții pentru spectacol.

Abou Fakher Zaarour, un fermier libanez bătrân care refuza să plece din căsuța de la granița cu Siria, începuse deja să se impacienteze. Nevastă-sa, o femeie înaltă, uscată de muncă și de vântul roșcat ca pământul în care plantase cartofi o viață în Valea Bekaa, se uita în jos cu jenă că nu le oferiseră oaspeților de la Beirut spectacolul promis.  Își pusese cerceii și medalionul de aur la gât și invitase și vecinii la o cafea mică, amară, cu cardamom, pe prispa casei de lemn.

“Nu știu cum de nu au început încă. Aseară, la ora asta, bătălia era în toi,” explică femeia, iar fiică-sa dă din cap aprobator, legănându-și copilul nou-născut. “Poate s-au liniștit în seara asta. Dar nu cred eu. Războiul ăsta nu o să se termine prea curând. Assad o să distrugă Siria, nu-s oameni care să lase puterea în câteva zile,” spune femeia mai tânără zâmbind timid.
“Mish mishkile”, încerc eu să explic în araba mea stângace că nu e nicio problemă, că, de fapt, noi suntem niște intruse, că nu voiam să fim o povară pentru ei și nici să le punem viața în pericol.

Abou Fakher Zaarour făcuse rost și de motorină ca să dea drumul la generator și aprinsese becul pe prispa casei. Întrebasem dacă nu cumva așa deveneam o țintă a tirurilor de mortieră. Mi-a explicat că, dimpotrivă, soldații sirieni făceau diferența în acest fel între fermele libaneze și case în care se ascundeau rebelii sirieni.

Era august 2012. Plecasem de la Beirut pe la prânz împreună cu Luna, o tânără studentă la jurnalism pe care NOW English o angajase pe post de traducătoare. Era pasionată, entuziastă, absorbea tot ce însemna muncă de teren și s-ar fi dus și la capătul lumii pentru un articol. Pe scurt, avea acel tip de inconstiență care îți dă curajul să stai peste noapte într-o căsuță de lemn, cu lumina aprinsă, la granița cu Siria și să postezi pe Twitter ca o maniacă fotografii cu cerul senin, brăzdat de proiectile, deși deja ești în roaming și telefonul îți arată Syria Tel.

Era a doua oară când încercam să intrăm în zona de ferme de la granița cu Siria. Prima dată, cu o lună în urmă, nu mă lăsaseră să trec de filtrul Securității Generale pentru că nu aveam pașaportul la mine. De data asta organizasem totul. Îl întâlnisem pe unul dintre fiii bătrânului fermier în timp ce făceam un repotaj într-o enclavă sunnită la aproximativ 10 kilometri de graniță. Lucra la primăria din sat și când i-am povestit de planul nostru, a fost de acord să le propună părinților săi să ne găzduiască.

 Fapul că îi plăcea de Luna a ajutat mult. Luna avea 23 de ani, părul lung, castaniu, tenul alb și pleoapele mereu definite cu o linie neagră arcuită așa cum văzuse într-un filmuleț Youtube că se machia Angelina Jolie. Islamiștii, în general, ar fi vrut să o ia de nevastă la fiecare interviu, până aflau că provine dintr-o familie de shiiți din Baalbek și atunci o păstrau doar prietenă pe Facebook.

Pornisem spre graniță cu entuziasm. Abou Fakher Zaarour ne aștepta in El Qaa, un sat creștin la cativa kilometri de graniță. Șoferul nostru nu avea de gând să meargă cu noi până dincolo de punctul de trecere a frontierei libaneze. A spus că înnoptează la rude, într-un sat vecin.

Dar  cum socoteala de acasă nu se potrivește cu socoteala din târg, nici chip ca ofițerul de la punctul de control al Securității Generale libaneze, agenția guvernamentală care se ocupa cu strângere de informații despre străinii din Liban și care avea în subordine și punctele de frontieră, să ne lase să trecem.

“Străinii au nevoie de permis special ca să treacă în zona de frontieră. Pașaportul nu mai e de ajuns,” a strigat ofițerul uitându-se lung la pașaportul meu românesc. “Nu puteți trece pe aici,” mai strigat o dată, asigurându-se că l-au auzit toți camarazii din baracă.

Apoi s-a uitat în jur, și i-a făcut un semn din cap lui Abou Fakher. Ne-am luat pașapoartele, am mulțumit și ne-am întors în camioneta veche a fermierului. Ofițerul era din sat cu nora bătrânului, se cunoșteau și tocmai îi făcuse semn să meargă pe celălalt drum.

“O luăm pe un alt drum mai încolo, dincolo de case, e prin câmp, dar toată lumea îl folosește. Băieții de la punctul de control știu, dar ne lasă, că mai aducem și noi mărfuri și cele trebuincioase,” ne-a explicat bătrânul. “Mai avem doar un hop de trecut, la punctul de control al armatei. Să nu scoateți o vorbă,” mă sfătuiește fermierul.

Abou Fakher Zaarour a luat-o pe o cărare prin câmp, ca să ocolească drumul principal și să nu fie văzut de vreun agent al serviciului de informații al armatei, aflat sub influența grupării șiite islamiste Hezbollah. Era vremea când, printr-un concurs de împrejurări politice, Hezbollahul era la guvernare și controla câteva instituții vitale în statul libanez, printre care și serviciul de informații al armatei. Sunniții precum Abou Fakher Zaarour, care susțineau revolta din Siria, evitau contactul cu agenții considerați a fi în slujba facțiunii shiite care deja lupta în Siria de partea lui Assad.


Celălalt drum. Foto de Luna Safwan, guru de social media.

Străinii nu erau lăsați să treacă în zona fermelor de pe fâșia dintre punctele de frontieră pentru că, de vreo patru luni, armata siriană ataca în fiecare noapte cu tiruri de mortieră fermele libaneze.

“Caută rebelii sirieni. Și ei intră și ies din Liban, nu stau niciodată prea mult în teritoriul libanez și nici nu au vreo bază militară, cum zice guvernul sirian. Dar de împușcat, se împușcă în fiecare noapte,” explică fermierul, în timp ce se apropia de punctul de control al armatei. “Hai că am ajuns. Și soldații sunt aicid e data asta. Să nu scoateți spuneți un cuvânt,” mă avertizează Abou Fakhr.

Însă soldații îl salută și îi fac semn să treacă fără să-l întrebe de ce are două femei străine în mașină. “De acum nu ne mai are nimeni grija,” îmi spune Luna, însă vorbele ei nu sunau deloc a relaxare și nici nu aveau să mă liniștească.

Masharia el Qaa era o zonă problematică pe frontiera dintre Liban și Siria, în estul Văii Bekaa. Mashariah era o fâșie de ferme și livezi care se întinde pe 60 de kilometri de-a lungul frontierei, de la satul El Qaa până la Arsal, într-o vale a Munților Ante-Liban.

În vara lui 2012, frontiera de nord prin care începuseră să treacă sirienii în aprilie 2011, deopotrivă refugiați și activiști politici, în regiunea libaneză Wadi Khaled fusese minată de armata siriană. Fâșia aceea de ferme și livezi devenise singura alternativă pentru rebelii sirieni care luptau împotriva regimului lui Bashar al Assad să se regrupeze, să facă rost de provizii și să plănuiască atacuri împotriva armatei siriene și a milițiilor loiale regimului. Dar aceleași ferme foloseau și de adăpost miilor de refugiați care plecau din orașele și satele asediate din apropierea frontierei. Era greu să faci diferența. Rebel putea fi oricine, iar oficialii libanezi și cei sirieni știau și foloseau acest lucru.

În august 2012, fâșia de ferme și livezi devenise deja un front. Din când în când, armata libaneză oprea camioane pline cu arme destinate rebelilor din Siria și confisca încărcătura. Alteori nu. Uneori, armata siriană ataca locuințe, intra pe teritoriul libanez și scotea oamenii din casă, le dărma locuița și, alteori, lunetiștii trăgeau noaptea în tot ce părea că se mișcă în apropierea frontierei. Câțiva fermieri și ciobani fuseseră uciși, câteva zeci răniți. Ultimul fusese împușcat chiar cu o săptămână în urmă.

Guvernul de la Beirut nu cedase presiunii organizațiilor pentru drepturile omului și opoziției care vorbeau de suveranitate și integritatea teritoriului și păstra tăcerea, fără să ridice problema invaziilor armatei siriene, prezenței rebelilor sau atacurilor asupra fermelor libaneze. Era un guvern pro-sirian, condus de Najib Mikati, un magnat libanez cu legături la Damasc, care declarase neutralitatea Libanului.

Și totuși, Abou Fakher Zaarour, nevastă-sa și nora, cu nepotul nou-născut, stăteau cu noi pe prispa casei, cu lumina aprinsă, și ne serveau cafea care duhnea greu a cardamom.
Mulți dintre fermieri se obișnuiseră cu războiul. Băiatul lui, fratele lui Fakher care o plăcea pe Luna, nu voise să ne cunoască. Se dusese în casă și se culcase.

“Fiul meu e furios că eu refuz să plec de aici. El vrea să se mute la Arsal, mai la adăpost, în sat, unde nu sunt bombardamente. Eu nu vreau. Aici e casa noastră,” spune bătrânul în timp ce răsună primele focuri de armă.

Băiatul, fratele mai mare al tânărului căruia îi plăcea de Luna, era, evident, furios și că bătrânul acceptase să găzduiască ziariști străini. Prezența noastră ar fi putut să îi pună în pericol.

În câteva minute, bătălia începută la granița care e undeva, la 3 kilometri de casa bătrânilor, se intensifică. Pe la 10 și jumătate au început tirurile de mortieră. Familia Zaarour și vecinii încep să se agite. Scot două mese albe, de plastic și toate scunele în grădină și se așează cu toții să urmărească tirurile de mortieră, precum urmăresc americanii focurile de artificii la 4 iulie.

Mă uit la Luna, colega mea se uită la mine, iar bătrâna începe să râdă. “E în regulă, suntem departe de bătălia adevărată,” ne explică Zeina, fiica bătrânilor. “Casa mea e chiar pe linia frontierei. La câțiva metri. A trebuit să plec de acolo, ca toți vecinii mei, pentru că trăgeau mereu în noi. Au venit apoi, într-o noapte, și i-au distrus casa vecinului. Mai e o făbricuță de produse lactate. Are acum soldați sirieni pe acoperiș,“ povestește femeia, în timp ce împinge leagănul copilului.

Armata libaneză avea două avanposturi în zonă. Unul era în Masharia el-Qaa și celălat într-o casă din Kherbet Daoud, printre fermele de la periferia Arsalului. Bazele militare se află în sate, în El Qaa și în Arsal. De regulă, soldații libanezi nu se implicau în conflict. Erau înarmați doar cu puști M16. Însă în ultimele săptămâni opriseră un camion cu rebeli sirieni și eliberaseră soldați sirieni care fuseseră luați ostatici de către rebeli și fuseseră aduși în Liban, la Ras Baalbek, un sat creștin, aflat ceva mai la nord. 

Așa că rebelii sirieni îi atacaseră pe soldați de două ori: o dată în Wadi al-Shahout și altă dată în Kherbet Daoud. Amata siriană bombardase fâșia de ferme din zona Arsal și chiar aruncase o bombă în apropierea bazei militare din sat. Avioanele siriene se întorseseră cu o zi în urmă. Soldații libanezi nu  ripostaseră. Le spuseseră oamenilor că fusese un acident și că avioanele siriene îi căutau pe rebeli.

Jurnaliștii străini nu aveau voie nici în zona fermelor din Kherbet Daoud.  La postul de control al poliției, la jumătate de oră de mers cu mașina de Arsal, un polițist de la forțele speciale cu o pușcă M16 verfică toate mașinile. Camarazii lui sunt toți în pantaloni scurți și se uitau la o telenovelă turcească când am încercat, împreună cu Luna, să trecem neobservate, în camioneta unor săteni pe care ni-i recomandase primarul.

“Nu puteți trece. Armata siriană bombardează zona pentru că sunt rebeli din Armata pentru Eliberarea Siriei care se ascund acolo,” ne-a explicat tânărul. Un fermier libanez, însă, a trecut neobservat cu un camion prin cu butoaie. “Numai localnicii pot trece. Mergeți la Ministerul Apărării a Beirut să cereți un permis. Dar mi-e greu să cred că vi-l vor da.

La primăria din Arsal, satul bombardat, viceprimarul Ahmad Fleeti este cel care face declarații pentru jurnaliști. Primarul, Ali Hojayri, e suspendat după ce membri din consiliul local îi ceruseră demisia pentru că era prea implicat în contre politice, aducerea de refugiați în Liban și, foarte posibil, găzduia și rebeli în casa de la ferma de pe frontieră.

“Nu avem rebeli aici, le e imposibil să se miște în această zonă. Kherbet Daoud este o vale, sirienii pot vedea orice mișcare din avanpostul lor,”  explicat vicele. Tot el a mai punctat că nu existase niciun dchimb de focuri cu armata libaneză și că rebelii sirieni nu-i atacaseră niciodată.

“Toți sunt civili, refugiați. Mereu trag în civili. Acum două săptămâni doi refugiați au fost împușcați. Unul a murit pe loc, celălalt a ajuns în sat. Am căutat corpul o săptămână ca să îl putem înmormânta cum se cuvine,” spune Fleeti cu furie. 

În Arsal, în 2012, ajungeau 7 familii de refugiați pe zi și toți treceau noaptea prin câmp.
Explicația viceprimarului pentru incidentul cu armata libaneză a fost că un camion cu refugiați a oprit și oamenii au vrut să ceară adăpost, crezând că e o fermă, nu o cazarmă. “Au fost doar surprinși că le-au deschis soldații ușa.”

În Mashariah El-Qaa, pe la 11, rachetele încep să cadă din ce în ce mai aproape, spre neliniștea localnicilor. Trăgeau către sat, către El Qaa și nu se mai întâmplase ca armata siriană să țintească spre sat. Una a căzut la cam 100 de metri de casă și atunci tirurile de mortieră s-au oprit. Bătălia a început să se audă din depărtare, la 10 kilometri mai la nord, spre Qusair.

Pe drum treceau motociclete cu farurile stinse și se opreau la o casa cu luminile stinse aflată la vreo 300 de metri. “Probabil rebeli sirieni,” a explicat fermierul.

Gazdele nostre s-au culcat pe la miezul nopții, în sufragerie. Ne-au cedat nouă dormitorul casuței, cu fotografia de nuntă a bătrânilor și cu un gușter agățat în colțul camerei lângă pat.
Nici una dintre noi n-a reușit să adoarmă. La 5 dimineața ne-am îmbarcat din nou în camioneta veche a lui Abou Fakher Zaarour, care a profitat de faptul că toți combatanții părăsiseră frontul și ne-a dus până la casa împușcată a fiicei, la 10 metri de graniță, unde, în avanpost, soldații sirieni dormeau duși.

În drum spre sat, am trecut din nou prin punctul de control al armatei libaneze, unde îi fusese teamă cu o seară în urmă că vom fi descoperite. Nu mai era nimeni.

Șoferul ne-a așteptat în sat, acolo unde îl lăsasem cu o zi în urmă. Am ajuns la Beirut, în redacție și mi s-a părut că nu fusesem la război, ci la o cafea cu niște cunoștințe. Nu fotografiasem niciun proiectil, nu vorbisem cu niciun rebel sirian. Nici nu mi-am dorit vreo clipă.


Și atunci m-am gândit că, de fapt, nu mi-am dorit niciodată să fiu corespondent de război.  Nu mă interesau bombele, ci oamenii.  

Răsăritul după bătălie în Mashariah el-Qaa. Foto Luna Safwan. 

Saturday, August 27, 2016

Povestea Siriei, vazuta din teren


Foto Luna Safwan.
Eram in redactia de la NOW in martie 2011, cand a izbucnit revolta in Siria, si multora nu le-a venit sa creada. Libanezii, care au stat timp de 30 de ani sub ocupatia siriana si care inteleg perfect cum functioneaza beciul, cablul, bocancul si bomba artizanala sub masina cui trebuie, au stiut de la inceput ca nu va fi la fel de usor ca in Egipt. Nici macar la fel de clar ca in Libia (da, stiu ca nimic nu e foarte clar nici in Libia, dar Siria e cu mult mai complicata). 

Era intr-o vineri cand protestul din Daraa a fost inabusit in sange. Colega mea de apartament, Natasha Yazbeck, care lucra atunci pentru AFP, era in delegatie la Damasc. Mi-a povestit ca toti corespondentii straini s-au vorbit, au organizat un convoi si au pornit catre Daraa. Au fost intorsi din drum. Reporterii straini au fost plasati rapid sub escorta militara.  Din Siria nu avea voie sa iasa nicio stire despre proteste. Oficial, nimic nu se intampla in Siria. Agentiile internationale primeau informatii despre proteste, insa nu reuseau sa verifice toate informatiile. Deontologia institutiei le cerea sa aiba si punctul de vedere al guvernului sirian, iar guvernul nu acorda puncte de vedere. Stirile nu intrau pe fluxuri. 

Dupa multe negocieri cu directorul editorial si avocatul publicatiei, Nadine Elali si cu mine ne-am urcat in masina si am plecat catre granita de nord. Initial armata libaneza ne-a lasat sa trecem de punctul de control, in zona in care, de obicei, reporterii straini nu primesc permise sa intre pentru ca localnicii spun povesti sensibile care nu sunt in linie cu ideile Ministerului Apararii de la Beirut. Dar tatal lui Nadine e general in rezerva si fusese responsabil de recrutare in partea de nord a tarii. Faptul ca eram femei ne-a ajutat mult: soldatii ne-au lasat in pace si pentru ca nu credeau ca doua reporterite blonde ar fi putut sa scoata vreo ancheta periculoasa. Dupa cateva luni ofiterul care se ocupa de checkpoint a fost schimbat, noi n-am stiut, si intr-o frumoasa zi de toamna ne-au retinut, interogat si am auzit destule despre parerea soldatilor libanezi despre prostituatele romance.

Cum ziceam, nimic nu s-a intamplat, oficial, in Siria, pana prin iulie 2011. Pana la mijlocul anului eram singura publicatie din Liban care avea o sectiune speciala, NOW Siria, pe care o updatam  la fiecare 5 minute. Primeam telefoane si cereri de interviuri din Africa de Sud.

Pe la mijlocul lui 2011 s-a trezit presa internationala ca ar trebui totusi sa dea stiri serioase de la corespondentii din Liban si Turcia si fara pozitia guvernului sirian. In Liban aveam deja refugiati sirieni care treceau noaptea granita prin camp, in papuci si pijamale. Oamenii au inceput sa treaca in Wadi Khaled, o regiune in Nordul Libanului. Veneau dinspre Homs, Tal Kalakh si alte sate sunite aflate sub asediul armatei siriene si a unei militii alawite pe care o numisera Shabiha. La inceput au trecut femei, copii si batrani. Barbatii ramaneau sa protesteze vinerea dupa predica de la moschee. Era singura lor sansa sa se poata intalni - in Siria lui Bashar al Assad era o permamenta stare de urgenta si adunarile de mai mult de 2 persoane erau interzise, cu exceptia rugaciunilor de vineri. 

Am facut in aprilie 2011 primul interviu cu trei femei care trecusera granita pe camp cu o noapte in urma.  Era primul val de refugati si erau speriate ca autoritatile libaneze le vor preda armatei siriene. Gazda le-a adus in sufragerie, insa au refuzat sa vorbeasca in fata primarului. Le era teama ca era de la moukhabarat (securitatea siriana) si ca vr fi turnate. Cand ne indreptam catre iesire, una dintre fete m-a tras de maneca in camera lor. Acolo, cu usa incuitata, am stat timp de 6 ore la povesti. Am fumat trei narghilele, desi nu fumez, si am baut vreo 6 cafele turcesti, din cele mici si afurisite. 

Erau sunite si era evident ca-i urau pe alawiti, oamenii lui Assad. Plecasera in mijlocul noptii, cand au auzit ca trupele speciale ridicasera niste baieti din sat pentru ca participasera la proteste cu doua zile inainte. Au decis sa fuga in Liban. Erau doar 5 kilmetri de mers prin camp si apoi de trecut paraul. Ele au spus pentru prima data povestea militiei alawite shabiha si au vorbit despre abuzurile mukhabarat al jawieh ( porecla data trupelor speciale din brigada a patra condusa de Maher al Assad pentru ca apareau noaptea de nicaieri cu elicopterele, inhatau barbatii si baietii si nimeni nu mai auzea de ei). 

Au povestit femeile despre cum dispareau oamenii in mijlocul noptii, despre cum nu aveau acces la asistenta medicala, despre saracie, despre cum sunitii nu aveau acces la functii in administratie, cum toate privilegiile erau ale alawitilor.

In 2011 am fost de 10-12 ori in zona Wadi Khaled pana cand s-a schimbat garda la checkpoint. Am intervievat femei si copii, tineri absolventi si profesori de scoala generala. Toti aveau de spus aceeasi poveste: despre brigada a 4-a a lui Maher al Assad, despre inchisori, despre tortura, despre militia alawita shabiha, despre sate asediate.  

Nu exista inca Armata pentru Eliberarea Siriei, nu existau inca brigazi peste brigazi si nu exista inca Fontul Nusra si Daesh. Oamenii care protestau in Homs si in Tal Kalakh nu erau islamisti. Am petrecut zile intregi cu ei discutad despre ce isi doreau pentru Siria, de ce se rasculasera si prin ce torturi trecusera in beciurile regimului. Imi amintesc un tanar de 19 ani, pe care prietenii il adusesera in Liban mergand prin camp 10 kilometri pana la granita, cu targa. Fusese prins de trupele de ordine in timpul unui protest: avea capul spart in crestet, o gaura de doi centimetri in diametru, si zeci de taieturi pe fata. Il "batusera" cu o secure. 

Imi aduc aminte de marea de oameni adunata intro duminica in fata moscheii singurului sheikh islamist din toata regiunea pentru ca era singurul loc in care primeau un kilogram de orez, niste haine vechi si, poate, putina paine. Nimeni nu le dadea ajutoare sirienilor la vremea aceea. Apoi a aparut Semiluna Rosie qatareza cu niste ambulante, medicamente si ceva alimente. UNHCR-ul venise cu 10 paturi si atat. Au trecut luni intregi pana agentiile ONU s-au miscat, iar bugetul a fost si atunci, ca si acum, in 2016 la 20-30 la suta din necesar.

A trecut aproape un an pana cand oamenii astia care evadasera din iad au primit de la World Food Programme un cupon de 30 de dolari pe luna,valabil intr-un lant de supermarketuri la care multi nu au access.

Intre timp, oficial, in Siria nu se intampla absolut nimic. Opozitia incepuse sa se organizeze, Turcia si Qatarul se straduiau sa fie cat mai influente. Dar comunitatea internationala avea dubii si nu spunea nimic. 

Dar deja era tarziu. Dezertorii din armata siriana se organizasera deja, cereau ajutor de la americani, de la francezi de la britanici. Erau intalniri peste intalniri la Istanbul. La cateva am fost si eu. Discutiile importante aveau loc bilateral, ascunse in hotelurile din Taksim. Firme americane faceau training de comunicare strategica cu rebelii sirieni. Cele mai multe se terminau fara rezultat. Rusii si iranienii il consiliau pe Assad.

Opozitia siriana din exil era peste tot, la televizor si in ziare. Protestatarii care iesisera in strada in Siria si pornisera revolta erau in Siria, iar pe ei nu-I intreba nimeni nimic. Aproape nimeni, pentru ca ONG-uri  ale gruparilor islamiste din Kuweit, Qatar si Arabia Saudita erau la lucru. 

Guvernul de la Damasc a tolerat gruparile islamiste pentru ca stia ca vor dezbina opozitia si vor speria si vestul. Iar vestul, nestiind ce sa faca, nu va face nimic. Strategia a dat rezultate. Au fost masacre peste masacre. Pe la sfarsitul lui 2012 a aparut si Jawlani cu Frontul Al Nusra si apoi a aparut si ISIS zisa si Al Qaida in Iraq a lui Baghdadi. Sigur, si ei sunt rebeli. Cu o cauza foarte diferita, dar tot rebeli. 

In presa de la noi, din Romania, toti rebelii, din orice factiune erau trecuti drept "rebelii sirieni". Confuzia exista si acum.

Analistii din fotoliu si guvernele din vest s-au speriat subit abia in 2014, cand ISIS a intrat in Mosul si inainta catre Kirkuk si rafinarile  Dintr-o data, Siria era in pericol de islamism si Al Qaida. Pana atunci, Siria nu existase, desi campurile petroliere din Deir Ezzor erau deja exploatate de ISIS. Insa ISIS fusese lasat in pace atata vreme cat statuse in Siria, iar agentiile de securitate internationale aveau impresia ca Siria era intr-o bula sterila din care nu iesea nimic. Pana la urma ce puteau sa faca niste islamisti barbari cu niste puturi de petrol care insemnau 0,5 la suata din piata mondiala a titeiului.  

Un deputat din Parlamentul European, din grupul ALDE, s-a gandit sa vada cu ochii lui ce se intampla in Siria. A vazut, s-a intors acasa si a incercat sa le explice colegilor ca n-a intalnit niciun islamist in nordul Siriei. Era iunie 2012. I-au dat lacrimile in timp ce-mi povestea: nu l-a crezut nimeni.

Dar dupa Mosul, oficial, se intampla ceva in Siria: un complot al islamistilor sa "take over the world". 

Am vazut tot ce se poate vedea in conflictul sirian. Am vazut artisti cu mainile zdrobite, femei violate, copii traumatizati. Copiii morti macar nu mai simt durerea. Oameni care  acum locuiesc in corturi, cladiri parasite, care au ajuns sa cerseasca in Liban pentru o bucata de paine, femei vandute de propriul tata ca sa salveze familia de la saracie. I-am vazut peste tot: Liban, Turcia, Iordania, Egipt. Am vazut o investigatie a ONU care a durat trei ani si care s-a terminat in 2016 cu o concluzie asteptata: ca si guvernul si ISIS au folisit arme chimise in East Ghouta, suburbia Damascului, in 2013.  In 2013 am intervievat oameni dintr-o clinica din Tripoli care descriau simptome clasice de intoxicatie cu sarin. Medicii din spital au trimis problele la Beirut la Spitalul American. Probele s-au pierdut. Nu a reactionat nimeni.

In septembrie 2014, a inceput Rusia sa bombardeze si a facut un show mediatic care l-a depasit pe cel al americanilor in razboiul din Golf. 

Sute de mii de sirieni si palestinieni din Siria, disperati, au apucat-o spre Europa. Era de asteptat. Directorul de la Refugees International, pe care l-am intervievat in 2013, mi-a spus ca exista acest "elephant in the room", ca nici un lider european nu vrea sa vorbeasca despre asta, insa oamenii acestia nu au cum sa se intoarca acasa timp de cel putin 10 ani si, mai devreme sau mai tarziu, o vor apuca spre Europa daca nimeni nu se gandeste la un program de resettlement in curand. Nu s-a gandit nimeni la el. 

Amabasadorul american Maura Connelly a refuzat sa-mi raspunda la intrebarea cu relocalizarea refugiatilor cand am avut ocazia sa i-o adresez in ultimul ei interviu inainte sa plece din Liban direct in sabatical. 

E greu sa gasesti un singur vinovat in povestea Siriei, oricat de tentant ar fi sa dai vina doar pe Daesh. De fapt, vina este a noastra si a nepasarii pe care o aratam fata de tragediile altora, lipsa intelegerii pentru o civilizatie diferita, lipsa de interes si incetineala reactiei pe care o toleram cand alesii nostri vorbesc de securitate ca despre un concept abstract, care suna cool la televizor si pe care avem pretentia ca doar elita sa o priceapa cu adevarat. 

Tuesday, July 19, 2016

Diaspora, terorismul si antreprenoriatul politic

Faptul ca avem atentate teroriste inseamna ca suntem in mijlocul unui conflict care are niste cauze, ca sunt catalizatori care duc la violenta, si, fara indoiala, mai vorbim si despre niste antreprenori politici care culeg roadele acestui conflict. 

Nu e o teorie a conspiratiei, e pura teorie a conflictului etnic. Pentru ca asta vedem in fiecare zi in jurul nostru: un conflict etnic dezatruos, pe care unii dintre noi nici macar nu-l constientizeaza, iar altii incearca din rasputeri sa nu-i accepte existenta. Si-ar trebui sa ne oprim inainte sa devina mai violent decat este. Pentru ca toti suntem actori pe harta acestui conflict.




Putina teorie

Studiul conflictelor etnice s-a dezvoltat in ultimii 20 de ani, dupa destramarea Iugoslaviei si razboiul din Bosnia. Conceptul de identitate a generat dezbateri extinse. In general, ideea de etnie presupune un nume comun, o genealogie comuna, o memorie comuna si o viziune colectiva asupra istoriei, elemente comune precum cultura, religia, limba, o legatura cu un teritoriu, un simt al solidaritatii in randul populatiei. Religia a fost dintotdeauna unul dintre elementele importante alte etnicitatii si, implicit, ale conflictului etnic.

Cheia unui conflict etnic este frica. In termeni actuali, frica de musulmanii care ne violeaza femeile in noaptea de Anul Nou, frica de musulmanii teroristi. Atunci cand o comunitate percepe o amenintare din punct de vedere existential din partea altui grup, se izoleaza, refuza sa mai comunice, nu mai exista toleranta, apar mituri si generalizari, grupuri radicale si, la primul incident, fie el fara legatura cu etnia sau religia, izbucnesc violentele.
Ceea ce numeam noi la Beirut conflict etnic postmodern, este o inventie a unor regimuri totalitare care creeaza sau mentin vie frica in cadrul rguurilor etnice din societate pentru a putea guverna in continuare. Asa au fost potentati si sprijiniti si extremistii in Siria. Pentru ca ei reprezentau deja marele si fiorosul lup, au fost lasati sa se organizeze pentru a dovedi ca regimul de la Damasc este sigurul capabil sa mentina securitatea regiunii. In acelasi timp, liderii laici ai revoltei au fost arestati sau ucisi, ceea ce a lasat miscarea intr-o stare de dezorganizare fara sanse de recuperare. Statul Islamic s-a dezvoltat apoi in liniste pe fundalul indiferentei occidentale si a fricii de Islamismul Fratiei Musulmane, care facea parte din opozitia siriana.

Statul Islamic 
Statul Islamic nu a fost pe agenda publica in lumea larga pana cand nu a cucerit Mosulul in 2014. Pana atunci crescuse la adapostul indiferentei.
Un analist german mi-a spus prin 2013 ca Europa nu va face nimic pentru Siria pentru ca este preocupata doar de imigratie. I-am spus ca vom ajunge cat de curand in aceasta faza, ca elefantul din camera era foarte mare, ca refugiatii sirieni erau mult prea mult pentru tarile din regiune, si chiar daca s-ar fi terminat conflictul, tot ar fi trebuit relocalizati fiindca pur si simplu nu mai aveau la ce sa se intoarca. Reconstructia Siriei va lua decenii intregi. Mi-a spus ca e de acord cu mine, dar, dintr-un motiv sau altul, i se parea ca lumea la Bruxelles era surda si muta. Acelasi lucru l-am auzit de la un angajat al grupului ALDE care locuia la Cairo: nimeni nu asculta la Bruxelles de oamenii care erau in teren si care avertizau neincetat ca Siria tinde sa destabilizeze nu doar regiunea, ci si Europa. Situatia politica din Siria trebuia rezolvata pentru ca sute de mii de oameni sa nu treaca Mediterana in barci supra-aglomerate.

Sa ne intoarcem la Europa.

Prin 2000, un tip pe nume Horrowitz scria ca in orice societate in care exista pluralism etnic, orice chestiune politica sau sociala se va negocia pe linii de etnie, de la distributia capitalului pana la distrubutia resurselor si a muncii. Si oricat ar incerca statul sa evite acest lucru, piata isi face propriile reguli. De aceea ajungem sa ne gandim spre exemplu in tarile din vest ca romanii lucreaza in constructii, polonezii sunt instalatori, libanezii comercianti, egiptenii lucreaza in benzinarii și filipinezele sunt menajere. Musulmanii, mai ales cei care provin din nordul Africii, stau in ghetouri si se simt discriminati, marginalizati, nu au acces la educatie si, adesea, ingroasa randurile in inchisori. Sunt priviti drept needucati, si chiar cei din clasa de mijloc se simt dati la o parte de alti tineri din clasa de mijloc a statului in care au emigrat parintii lor. 

Diaspora

In difuzia unui conflict etnic diasporele sunt importante, daca nu chiar esentiale. In literatura de specialitate se vorbeste doar despre diaspora irredenta, cea din jurul granitelor unui stat in care e in desfasurare un conflict etnic violent. Eu am studiat o astfel de diaspora, sunitii din nordul Libanului, care au intrat intr-un conflict cu siitii care oglindea conflictul sirian. Identitatea este un factor decisiv. Diaspora se solidarizeaza imediat cu grupul etnic pe care il percepe ca pe un homeland si dramele traite in tara de resedinta sunt asociate temerilor de grup. Dusmanul perceput in tara de resedinta devine un dusman existential si, prin extensie, un dusman al intregului grup. Cand un jurnalist francez face glume cu Profetul Mohammed, un grup de tineri radicalizati si solidarizati cu o cauza atat de sfanta precum a Statului Isalmic se simt politically empowered cand ataca redactia de unde a provenit gluma.

Sunitii din Europa sunt tot o diaspora. Si in conditiile in care azi traim intr-un sat global - pe Facebook si pe Twitter sau alte retele de socializare, unde interactiunea are loc in timp real și o simplă bârfă se aude instantaneu si in Australia si in Maroc – practic nu mai e cazul sa facem vreo diferenta intre diaspora irredenta si cea de migratie. 
Ele reactioaneaza relativ la fel in cazul unui conflict etnic sau sectar in homelad.  In spatiul virtual, oamenii nu mai sunt rupti de tara/locul de bastina, ci raman permanent in contact. Pe internet, suntem toti egali, indiferent unde locuim. Pe internet, tineri suniti din Franta sunt la fel de conectati la evenimentele din Tunisia sau Siria ca si cand s-ar afla in Orientul Mijlociu. Simt la fel ca si cei de acasa, simt ca apartin aceluiasi grup etnic, percep un dusman, apare o teorie si gasesc un vinovat. Si atunci trebuie sa treaca la actiune ca sa se simta politically empowered.

Radicalizarea si antreprenorii ei

Radicalizarea nu are o legatura directa cu religia. Religia si identitatea sunt conectate, este adevarat. Religia este doar un instrument. Dar procesul de radicalizare nu are la baza religia, ci un context social (discriminare, marginalizare), politic (lipsa unor drepturi politice, nereprezentare politica) sau economic(lipsa locurilor de munca, saracia).

In cazul ascensiunii Islamismului si gruparilor radicale precum Statul Islamic in Europa este vorba despre un antreprenoriat politic sectar. Pe fondul diviziunilor identitare la nivel politic si social si lipsa unui leadership care sa aplaneze acest conflict, antreprenorii de acest gen profita de situatie si isi adapteaza discursul pentru a castiga adepti si a deveni mai puternici din punct de vedere politic. Statul Islamic urmareste o revolutie politica, nu una religioasa. Nu poate sa o gestioneze, insa pana cand gruparea devine indeajuns de puternica in spatiul pe care doreste sa il domine, starneste haos in Europa. Astfel isi atinge doua scopuri: musulmanii sunt asociati cu terorismul si sunt marginalizati, iar marginalizarea duce la radicalizarea celor care se simt pusi la zid de o societate Europeana alba infricosata de terorism. In Europa ne preocupa refugiatii si atentatele teroriste. In Siria, Statul Islamic se dezvolta. 

Ma gasiti pe Twitter la @aml1609.

Thursday, July 7, 2016

We gave it all




Românii de peste hotare apar la știri doar când mor prin accidente, atentate și alte nenorociri prin lume, când comit infracțiuni și când stau la coadă să voteze. Diaspora și ce poate face ea pentru țară – pentru că sunt atât de mulți români care vor să se implice - nu este pe agenda publică în România.
Când am acceptat să lucrez în politici publice pentru diaspora mi-am asumat oarecum lupta cu morile de vânt așa cum și-o asumă absolut oricine își dorește să miște ceva în acest domeniu.
Dezbaterea pe politici publice pentru diaspora românească (fie irredenta, fie de mobilitate) nu există. Politicile publice care se adresează diasporei, făcute de multe ori cu sacrificii din partea unor oameni se luptă cu morile de vânt, rămân mai mereu în sertare. Și nimeni nu mai vorbește despre ele, niciun jurnalist de investigație nu se uită în direcția asta și niciun analist politic nu consideră că diaspora e un domeniu care ar trebui să-l intereseze.
Nu există studii care să cartografieze diaspora românească, iar singura instituție care pare abilitată să facă toate aceste lucruri, nu are voie prin lege să le facă. Legea îi dă voie doar să facă proiecte culturale și de “identitate națională”. Dacă ar fi finanțat un studiu de cartografiere a diasporei românești sau un proiect prin care se acordă asistență unor români abuzați din vestul Europei, apare Curtea de Conturi cu o interpretare obtuză a legii și din asta rezultă dosare penale.
Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni are nevoie de reformă, are nevoie de o schimbare de structură și de atribuții. Este o instituție care a fost înființată pentru a menține legătura cu românii din diaspora irredenta, comunitățile istorice din jurul României. Este la origine o structură de politică externă, care face diplomație publică și culturală și care susține proiectele legate de “identitate națională” în aceste comunități.
Asta era realitatea atunci când a luat ființă acest departament. Sunt chestiuni care mi se pare că nu sunt știute nici de jurnaliștii care acordă atenție acestui domeniu și nici de către românii din diaspora.
Altfel nu-mi explic de ce unele asociații sunt dezamăgite că nu au primit finanțare pentru proiecte importante, legate de siguranța în muncă a românilor din străinătate sau asistența juridică acordată românilor din străinătate.
În ultimii 10 ani structura diasporei românești s-a schimbat. Avem o diasporă de mobilitate, o diasporă economică; mai avem o diasporă de elită și mai avem o diasporă de exil; există oameni cu rădăcini românești, la a treia sau a patra generație, și există, în același timp, românii e lângă noi, care de multe ori au murit tocmai pentru că sunt români.  Nu poți face politici publice pentru diaspora românească în întregimea ei. Trebuie să vii cu politici publice pentru fiecare segment și, pentru asta, îți trebuie o instituție destul de mare, cu experți în politici publice din toate domeniile. Nu poți descentraliza și repartiza aceste politici publice către ministerele de resort pentru că ele nu vor putea niciodată să acorde o atenție egală acestor aspecte.
Sunt puțini experți, oameni care lucrează în acest sistem de ani buni și care tot încearcă să tragă semnale de alarmă. Nu sunt auziți. Cineva trebuie să creeze o dezbatere publică în acest sens și cred că acum este momentul potrivit să o facem.
Ni se dă mereu exemplul Irlandei când vine vorba de politici care se adresează diasporei și, da, este o poveste de succes. Dar este un minister al diasporei care are, spre exemplu, capacitatea să realizeze un program special prin care autoritățile locale să poată accesa fonduri pentru strategii de implicare și reconectare a diasporenilor în economia și viața socială a locului de baștină. În Irlanda este posibil ca ministerul diasporei să investească în organizarea de reuniuni ale elitei de business din diaspora irlandeză. Sunt doar două exemple. Ele nu pot fi realizate în România.
Pentru ca un astfel de proiect să fie pus pe picioare, trebuie realizată o masă critică. Ea nu există în acest moment. Problematică trebuie adusă în agenda publică și discutată în mod serios. Cu experți în politici publice și societatea civilă. Atâta timp cât noi vorbim despre românii din străinătate doar când comit infracțiuni, mor în accidente sau câștigă concursuri de talente, nu vom reuși să conștientizăm că valoare incredibilă  trecem cu vederea. E nevoie de viziune.
Și încă un lucru: când vorbești de reîntoarcerea românilor acasă ca să-ți facă “transfer de know-how” și să vină să lucreze în administrație ca să o debirocratizeze sau să dea un suflu nou economiei, recunoaște-le studiile din străinătate și experiența în muncă. Ba chiar ar trebui să schimbi și sistemul vechimii în muncă, pentru că duce la niște situații discriminatorii jenante.  Înlocuiește-l cu un sistem bazat pe competență, ca să elimini orice formă de discriminare. Suntem în secolul XXI totuși.

În rest, ceea ce am încercat să mișcăm este deja știut. Și dacă nu este știut, puteți citi aici. Am dat tot ce am putut. 

Friday, June 24, 2016

Povestea iei mele

Povestea iei mele a început la Beirut, prin 2010. Eram în al doilea an de master și eram extrem de geloasă pe Cristina, colega mea de apartament, care avea o ie bucovineană superbă, veche de 100 de ani pe care o șterpelise de la bunică-sa din pod. Avea o cusătură albastră de plângeai.

Cu prima ocazie când am ajuns în România, i-am împachetat pe ai mei și i-am obligat să mergem la Bran ca să-mi iau o ie autentică, cusută de femei iscusite. M-am bătut aproape pentru ea cu o englezoaică. Văzuse ia în filmul Van Helsing, când Kate Beckinsale în rolul Anei Valerious a purtat o ie românească. Acum se vinde pe site-uri sub numele de "Ana Valerious Romanian peasant Blouse"  pentru 139 de dolari. 

La Blouse Roumaine mi-a schimbat viziunea asupra lumii. Nu știam cine a pornit-o, dar am dat share cât am putut. Ia mea a devenit principalul obiect din garderobă. Și prietenele mele libaneze mi-au cerut să le cumpăr ii. 
Am purtat-o la concerte de metal cu pantaloni de piele, la serviciu cu geaca motor. A fost cu mine mereu.

Chiar și în cel mai important moment din viata mea. Pentru că atunci când știi că e pentru o viață întreagă, porți ia.



Și apoi a venit el.



Și ia e cu mine în continuare, la București, ca și la Beirut.


Și mi-aș dori să înțelegem că e a noastră, a tuturor. Și că doar uniți putem să o protejăm. Nu doar de oamenii care o mutilează și o vând pe un dolar la metrou. Ci și de cei care vor să conserve în formol, să o împartă pe categorii, să o redenumească, să o pună în muzeu și să o închidă sub un strat gros de praf și de uitare cu lăcomia cercetătorului care nu vrea să împartă nimic cu omenirea.


Ia e cel mai bine conservată în noi, în poezia fiecărei femei care o poartă atunci când e mai fericită ca oricând. Pentru că dacă e pentru toată viața, atunci e ia. 

Monday, June 20, 2016

În cazul în care vă întrebați cum a mers hackathonul nostru



Am fost una dintre echipele câștigătoare cu o aplicație care își dorește să răscumpere "Cumințenia Pământului" pixel cu pixel. Festivitatea de premiere o puteți vedea aici.

Echipa care a întocmit toate astea în 48 de ore:
Adriana Valman, Cofondator al Girls Who can Code Romania  (How cool is that!)
Cristian Tranulea, Back-end Developer (WOW!)
Constantin Stan, Back-end Developer ( un tip mult prea modest pentru ceea ce știe să facă)
Constantinescu Nicolaie, Information architect la kosson.ro (Sufletul echipei și al petrecerii)
Monica Muntean, Fondatoare și CEO la Girls Who Code - România și Managing Director la Girls in Tech - Romania si Consultant pe Cultura Organizațională la Eloquentix (care ne-a ajutat de acasă fiincă era atât de răcită că nu mai avea voce).
Diana Rusu, Colega mea de birou, consilier al ministrului delegat pentru relațiile cu românii de pretutindeni, care m-a târât practic la hackathon.
Si subsemnata, jurnalist, mai nou om de comunicare (chiar și digitală).
Au ieșit niște aplicații geniale. În primul rând să vă uitați cu atenție în următoarea perioadă după o aplicație care se cheamă bainene.ro Nu vă spun mai mult. E foarte simpatică și merita să câștige cu vârf și îndesat.
Pitchul nostru, al meu și al Dianei, de vineri seara a fost să încercăm o aplicație sexy care să încerce răscumpărarea celebrei sculpturi a lui Brâncuși "Cumințenia Pământului", aflată în subcripție publică. Statul român trebuie să strângă până la sfârșitul lui septembrie 5 milioane de euro. 
Știu toate argumentele contra:
"Bai nene (sic) iar cere statul bani de la oameni?"
"Băi nene, tichie de mărgăritar ne trebuie?"
"Băi nene, n-are statul bani?"
"Băi nene, e  o sumă imensă."

Dar dincolo de toate, bai nene, hai să ne gândim că o merităm noi toți, că, poate, dacă începem cu o sculptură a lui Brâncuși, reușim să ne mobilizăm și mai departe, să ne trezim din letargie și să ne recâștigăm pe noi înșine. Și de acolo vom ști ce să facem. 

Cristi și Costi au fost primii care s-au înscris:
- Știi milliondollarhomepage.com?
Nu mi-am adus aminte imediat. Dar făcusem o știre pe vremuri despre un adolescent care a vândut o poză pixel cu pixel până a strâns un million de dolari. Cumpărătorii primesc în schimb spațiu de reclamă. De ce să nu încercăm?
Băieții s-au apucat de programare și designul, eu m-am apucat să caut o poză imensă a sculpturii lui Brâncuși. Când totul părea pierdut pentru că era sâmbătă și ajun de Rusalii, a apărut, spre salvarea noastră, Alex Giboi de la Agerpres, care ne-a trimis repede niște fotografii. 
 Să sperăm că o putem lansa în trei săptămâni. 


Saturday, June 18, 2016

Cumintenia pământului, diaspora și hackathonul




Era vineri seara. Cald: 38 de grade ziceau la știri. A fost teribil să o iei la pas pe Magheru și apoi pe străduțe.

La Tech Hub se discuta despre cum digitalizam administrația, adică despre digitalizing governance și toată lumea se pregătea de hackathon ( sau ceea ce oamenii pretiosi mai numesc si code fest). Practic, ne pregăteam de un week-end la muncă: să venim cu idei pentru aplicații care să digitalizeze și să simplifice interacțiunea noastră cu instituțile statului, sau să facă mai ușoară comunicarea și feed-backul. Hackathonul a fost organizat împreună cu Garage48 o inițiativă care vine din zona baltică și care a demarat în Estonia acum 6 ani și de atunci se plimbă prin lume ca să explice cum se poate porni o afacere digitală sau în domeniul digital.

Dacă ar fi după mine aș organiza un code fest (sunt o pretioasa, stiu) în fiecare week-end până când ar veni reprezentanți de la toate instituțiile. Aseară, la Tech Hub, din 19 reprezentanți ai administrației publice din România care iși anunțaseră participarea, am ajuns doar eu și colega mea Diana Rusu, duă consiliere ale ministrului delegat pentru românii de pretutindeni. Se întâmplă ca la noi să se fi discutat mult despre cum digitalizăm relația cu românii plecați în străinătate și cum îi contectăm, tot digital, la România. Ba chiar am avut lungi discuții despre cum îi conectăm între ei, pentru că - să fim sinceri - e nevoie de mai multă unitate oriunde ne-am afla. Știu, pentru că am fost și eu pribeagă prin lume.

Noi, ca două flori, am produs trei pitchuri.
Primul: cum cartografiem diaspora românească printr-o aplicație (cum îi invităm pe românii de pretutindeni să își înscrie inițiativele pe o hartă ca să facem o listare și o interconectare a businessurilor românești de pretutindeni, pentru ca orice român care ajunge, să zicem la Paris, să deschidă aplicația și să postă găsi conaționali, magazine românești, școli de limba română etc.) A picat pentru că e greu să dezvolți așa ceva intr-un weekend.

Al doilea: cum reușim să aflăm printr-o aplicație gen myworld al ONU care este viziunea diasporei despre România, care ar fi prioritățile, unde sunt localizați. Asta a picat.

Al treilea: Cum invit[m membrii diasporei românești să se implice în campania Cumințenia Pământului printr-o aplicație. Mai mult, cum creezi o comunitate în jurul acestui simbol al culturii noastre și cum îi menții pe oameni conectați.


Ideea a venit imediat. Avem nevoie doar de o fotografie imensa a Cumințeniei. Si cand spun imensa, I mean it. Ne ajută cineva?

Vă ținem la curent cu rezultatul.

Noi suntem: