Thursday, August 28, 2008

HEZBOLLAH LAND, PRIMA EXCURSIE ÎN DAHIEH


Am ajuns pe la 4 după amiază. Traficul blocat. Prima data când am stat într-un blocaj în trafic în Liban. Şi totuşi, n-am văzut pe nimeni înjurând, agitându-se sau făcând mişcări bruşte să ia faţa altuia. E uşor să-şi dai seama când intri în Dahieh. Întâi e o groapă uriaşă, apoi sediul Al Manar, televiziunea Hezbollahului şi apoi un lung şir de blocuri noi nouţe care alternează cu o clădire ciuruită, încă nerenovată.

Ghidul meu, Hussain, un băiat de 23 de ani, voluntar la centrul Crucii Roşii Libaneze din Mreije, un cartier mic din Dahieh, e un mare susţinător al Rezistenţei. Încearcă să mă convingă de două săptmâni că Libanul nu e cum se vede la CNN. E de la 15 ani voluntar la Crucea Roşie şi în multe privinţe e mai în vârstă decât mine. A trecut prin războiul din 2006, a fost în sudul Libanului. pentru că era prea tânăr să scoată cadavre de sub dărmături, a trebuit să scoată bătrânii şi femeile din zonele bombardate. Îmi povesteşte mândru că s-a născut la Bint Jbeil, unul dintre satele bombardate intens de armate israeliană. Nu-mi cere bani în schimbul traducerilor şi al întâlnirilor, aşa cum ar face un ghid. Vrea doar să-mi arate Libanul adevărat. E inginer civil şi pleacă în Franţa săptămâna viitoare ca să-şi facă masterul.

Dahieh nu e deloc creepy. Hussain e chiar foarte supărat. I-am arătat zilele trecute unul dintre primele posturile ale lui Michael Totten în care americanul, unul dintre jurnaliştii vedetă de aici, spune că Hezbollah Land e de speriat. E adevărat că nu poţi scoate din genată aparatul de filmat şi că prezenţa unei persoane blonde este imediat raportată. Dahieh e un fel de zonă de securitate sporită. Nimic special de altfel. Şi zona în care locuieşete Hariri e zonă de securitate sporită, de casa lui Michel Aoun nici nu mai vorbim. Chiar şin în centrul Beirutului eşti întrebat de sănătate dacă scoţi camera în apropierea unui checkpoint.

Suburbia este mai săracă decât altele din Beirut. Hussain îmi explică cum şi-a cumpărat acelaşi costum cu 20 000 de lire, adică 15 dolari, în tmp ce l-a găsit la un mall cu aproape 70. Din maşina noastră se aude Pink Floyd. E maşina fratelui lui, despre care îmi sune că are o formaţie de muzică rock şi e al doilea în Liban la matematică. Părinii i-au luat maşină drept cadou pentru că a primit o bursă la AUB, cea mai scumpă universitate din Liban. Hussain e mai puţin celebru. Dar nici nu pare să-şi dorească. Îl admiră pe Nasrallah. Îi spune în glumă Habibi Sayyed Hassan.


Sediul Crucii Roşii Libaneze din Mreije e la etajul 1 al unui bloc recent construit. În faţă sunt 6 ambulanţe vechi. Înăuntru găsim un voluntar care tocmai iese din tură. Un băiat de 27 de ani, inginer electrician. Peste 10 mminute intră un alt voluntar care se pregăteşte pentru tura de noapte. Designer web. Apoi o doctoriţă, şi ea voluntar. Toţi cei din centrul de ambulanţă sunt voluntari. Veteranul este Bassam. Omul per care l-am intervievat. 20 de ani de voluntarit. Sună incredibil. În timpul războiului civil, când toată lumea era într-o miliţie sau susţinea o facţiune de vreun fel, Bassam Mokdad s-a gândit că e bine să salveze vieţi pe gratis. Acum lucrază la o bancă. Iar o dată pe săptămână vine în Dahieh şi lucrează la ambulanţă. În timpul războiului a fost la Qana. Toi voluntarii din centrul de acolo plecaseră. Aa că şi-a luat doi colegi şi s-a mutat acolo. Bombardamentul care a ucis atunci 20 de civili l-a găsit acolo. A muncit jumătate de oră să desprindă două cadavre. Mama îşi îmbrăţişase copilul şi înţepenise aşa. Bassam are multe de povestit. Dra povestea noastră este despre nişte tineri care în loc să meargă la discotecă în timpu liber, se urcă într-o ambulanţă şi cutreieră prin fortăreaţa Hezbollahului. Mâine merg în misiune cu ei. Iar sâmbătă imaginile vor fi acasă, la Dania şi Dana, fostele mele colege de la Externe. Din păcate, Tote, şeful de secţie, ne părăseşte.

No comments:

Post a Comment