Friday, September 19, 2008

IFTAR ÎN VALEA BEKAA


Doctorul Abdallah e un tip ferchezuit, într-un costum de firmă – nu ştiu care firmă, ca nu i-am verificat eticheta. Stofă în dungi gen Al Capone. Merge alene către vila din mijlocul parcului rezidenţial şi numără la nesfârşit 33 de mărgele de pe obişnuitul şirag pe care arabii îl folosesc de obicei ca să nus e plictisească. Doctorul e pe teritoriul lui şi mârâie ca un leu leneş. E deja 7 şi se grăbeşte către casă. A postit toată ziua. Acum, duminică seara, are oaspeţi.


Toată familia ia cina la el. Cei trei frai ai lui, fără neveste. Şi mai vin doi mari invitaţi, un şef de la serviciul de securitate libaneză şi un fost jurnalist de mare calibru în Liban. Ambii intră cu mercedesurile pe poartă şi îşi ajută soţiile parfumate şi vopsite intens să se dea jos din maşini. Doamna jurnalistului pensionar este o bunicuţă de aproximativ 70 de ani, extrem de elegantă, cu părul vopsit într-un roşu închis. Înţelege, dar nu vrea să vorbească englezeşte. Scapă un bonjur suav. Doamna şefului poliţiei este mult mai tânără, la vreo 35 de ani, vizibil trecută pe la un cabinet de chirurgie plastică. Domnii sunt distinşi, bine îmbrăcaţi şi încearcă să aibă lejeritatea unor boieri. În sufrageria muzeu a doctorului Abdallah găsim două doamne. Prima, în jur de 40 de ani, stăpâna casei le invită pe doamne pe canapele. E soţia doctorului Abdallah, pentru că fiul cel mare îi spune „mama”. Doamna nu vorbeşte decât arabă. Dar o arabă aproape literară pe care o vorbesc doar doamnele din înalta societate.

Bărbaţii se aşează separat şi discută, evident, politică. Doamnele schimbă păreri despre vreme. Televizorul este postat pe Al Manar, televiziunea pro Hezbollah. E rugăciunea de seară. Când se termină rugăciunea, toţi oaspeţii se reped către masă. Domnii lasă politica, doamnele uită de vreme. Masa e încărcată cu toate bunătăţile. Întâi se mănâncă fatoush, o salată cu de toate si cu lipie prăjită. Părerea mea e că nu există salată mai bună decât fatoush-ul. Apoi vine un stil de supă de linte şi o grămadă de alte bunătăţi – un stil de tocană chinezească, orez, pui la rotisor garnisit cu grâu pisat şi apoi prăjit –o bunătate- o tocană cu năut şi chiftele, tot felul de fripturi şi legume aburinde. (Mi s-a făcut iar foame.) Şi totul stropit cu tradiţionalul jallab, o băutură care se prepară doar în timpul Ramadanului din smochine, struguri şi apă de trandafiri şi în care se presară muguri de pin şi care e absolut delicioasă.

Doamna de lângă mine e extrem de grijulie şi ţine să-mi recomande tot ce e mai interesant şi mai gustos pe masă. Îmi ia camera din mână, îmi toarnă în pahar jallab şi zâmbeşte larg când în spun că îmi place. Îmi dă platoul plin cu grâu pisat şi muguri de pin prăjiţi şi trecuţi printr-un sos pe care n-am putut să-l identific.

Masa a durat mai mult de o oră. Timp în care nimeni nu s-a oprit din mâncat. Greu de imaginat, dar platourile au fost aproape goale la sfârşit. Când doctorul Mohammed consideră că e suficient, ne ridicăm cu toţii de la masă şi purcedem către sufragerie.

Domnul fost ziarist se opreşte şi mă întreabă ce părere am despre politica libaneză. Zâmbesc şi îi spun că nimic n-o să se schimbe în ţara asta dacă o să aleagă aceeaşi oameni care au fost lideri de miliţii în timpul războiului civil. Individul n-a înţeles o iotă din ce i-am spus. “Deci eşti împotriva guvernului. Foarte bine”, zice şi se duce din nou în colţul rezervat bărbaţilor. Îmi i8maginez că aici se încheie masa. Ieşim însă din casa muzeu şi ne îndreptăm către un foişor în grădină. Canapele de jur împrejur şi în mijloc mese pitice pe care servitorii (pentru că sunt mai mulţi, nu doar o filipineză) au aşezat prăjituri cu ciocolată, cafea şi ceai. Apoi unul dintre ei meştereşte narghilele. Mai tari pentru domni, mai slabe pentru doamne. Bătrâna doamnă burgheză refuză chicha şi cere şţigări europene. I se adduce un platou cu toate tipurile de ţigări care se găsesc în Liban. Apoi doamnele se cufundă în colţul lor şi vorbesc despre chirurgie plastică, despre alte doamne care nu sunt la fel de distinse ca şi ele şi multe alte lucruri efemere. Din colţul domnilor se mai aud din când în când lucruri serioase precum Iran, SUA, Obama , Israel, Irak, Hariri.

Între timp se mânâncă o prăjitură, doctorul Mohammed se mai ridică şi îşi întreabă oaspeţii dacă s-au simţit bine, domnii îşi termină narghilele. Iar noi purcedem înapoi spre Beirut. Doctorul Mohammed şi oaspeţşii rămţn în foişor ca să aştepte Sohour-ul , adică masa de la 3 noaptea. După 3.30 nu mai are nimeni voie să mănânce.

2 comments:

  1. Imi place mult cum descrii detaliile senzoriale. Mi-ar placea sa vad niste imagini, sa le compar cu cele create in capul meu.

    Prietenii mei libanezi de aici sunt vegetarieni, dar chiar si asa, mancarea gatita de ei mi se pare extraordinar de gustoasa.

    ReplyDelete
  2. Uite ca am reusit sa mai luminez si niste capturi videi. Camera mea nu ne asa de performanta si nu era cine stie ce lumina. Dar orsicum, se vede doamna distinsa si momentul de relaxare din acel foisor.

    ReplyDelete