Thursday, September 11, 2008

ÎNCEP SĂ MĂ OBIŞNUIESC

Miercuri seara a explodat un om. Libanezii au ridicat din umeri, au văzut o ştire la televizor, s-au gândit că nici măcar nu ştiu cine este persoana asasinată. Au ridicat din umeri sau au dat ochii peste cap, apoi au lecat liniştiţi la serviciu. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Până şi CNN a cam ridicat din umeri. N-a fost cine ştie ce ştire. Un oarecare parlamentar druz.

Sigur, din partea politicieniilor au curs condoleanţele şi jurămintele că "vom face tot ce ne stă în putinţă să trecem peste şi să unim şi să facem şi să dregem". Toţi vor să colaboreze şi să "dialogheze". Şi oamenii de pe stradă, oamenii simpli ştiu că n-o să se schimbe nimic. Îţi răspund sarcastic că e normal să fi avut loc vreun asasinat. Trecuseră deja mai bine de 6 luni, nu?
Ei sunt obişnuiţi. Ţara asta e a cicatricilor şi a rănilor deschise. Un asasinat politic în care moare un consilier anti, pro sau cum-vrea-el-sirian e ca o zgârietură minoră. Nici măcar nu sângerează. Beirutul e plin de cicatrici. prietenii mei libanezi nu m-au dus la muzeu şi nici să-mi arate ruinele romane şi nici Place de L'Etoile din Downtown. Mi-au arătat un şir lung de locuri în care au murit oameni. Locul în care a murit Hariri, locul în care a murit Gebran Tueni. "Aici a mai fost o explozie acum câteva luni sau un an, nu mai ştiu. Dar nu-mi amintesc exact cine a murit aici. Sunt aşa de mulţi. Oricum, înainte aici era un parc de distracţii. Acum nu mai funcţionează. "

Viaţa merge înainte. Am întâlnit puţini libanezi ignoranţi. Toţi sunt la curent cu ultimul trend din politică, deşi sunt dezgustaţi de faţade. Un amic care a plecat de o săptămână în Franţa mi-a trimis un e-mail. "Da, sunt în Franţa. Valea Loirei. Şi mă plictisesc îngrozitor. Aici nimeni nu ştie nimic despre ce se întâmplă în lumea asta. Nu ştiu decât să se îmbete. O să mor de plictiseală un an. Îmi lipseşte aciţunea din Liban. " Şi cu toate astea, când era în Liban refuza să citească ziarele zile întregi şi nu deschidea televizorul. Pentru că tânjea după ignoranţa celor care nu dau doi bani pe ce spune Sarkozy, care îşi petrec nopţile într-o cafenea la Opera din Paris şi care se urcă n orice tren şi pleacă în vacanţă cu rucsacul în spate fără să fie oprit de vreun soldat care să vrea să să uite în geantă.

A, da. Şi a fost 11 septembrie. 7 ani de când s-a răsturnat lumea cu fundul în sus. Colegul Mihai Ursu le-a zis bine pe blogul lui.

Şi-a mai fost şi "Sfârşitul lumii". Pe ăasta îl găsiţi la colegul Iosif Buble care a lăsat Senatul ca să păzească un lan de floarea soarelui la Geneva. Na, şi nu i-a fost frică de gaura neagră.

1 comment: