Monday, September 22, 2008

POVESTE CU UN PREOT ROMÂN



Are doar 29 de ani şi e singur preot român din Liban. Părintele Felician Tămaş e franciscan. Poartă rasa de in gri încinsă cu o funie. Vorbeşte în limba fraceză cu credincioşii, slujeşte în limba franceză, a învăţat acum şi araba. Dar nu poate renunţa la graiul moldovenesc de la Bacău. E în Liban de trei ani şi crede că aici e menit să slujească.

Pe când era copil, părintele Tămaş nu visa nici măcar să se preoţească, dar mite să plece peste Mediterană, într-o ţară zguduită de asasinate politice şi care nu şi-a revenuit încă după războiul civil. Dar parcă nu e aşa de rău în Liban cum zice lumea, spune părintele. “Se sperie lumea degeaba.”

Când a terminat şcoala, voia să se ducă la un liceu în oraş, la Bacău, aşa cum au făcut toţi verii lui. Dar s-a gândit el mai bine să se ducă la un liceu catolic. Se gândea că termină şcoala şi apoi poate să predea teologie. “Eu cred că Providenţa şi Duhul Sfânt lucrează şi m-au insiprat să merg până la urmă la seminar. Sigur că de-a lungul anilor mi-am maturizat vocaţia. La început nu eram sigur. Nu ştiam dacă e o chemare sau nu. Dacă sunt menit să urmez calea asta de frate”. Iar pentru Părintele Tămaş chiar a fost să fie. Părintele a terminat şi teologia în România şi a fost ordinat preot.

E sigur că a ajuns în Liban pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Nu are nici o îndoială. Nu ştia unde e Libanul. Ştia doar ce scrie în Bublie despre cedri, faimoşii arbori din lemnul cărora a fost ridicat primul templu al lui Solomon. A venit prima dată în 2004 la Beirut. Directorul seminarului teologic i-a spus să meargă în vacanţa de vară să vadă cum e. Şi lui i-a plăcut în Sin El Fil, la biserica Sfântul Anton de Padova. Aşa că, după ce a terminat facultatea, un an mai târziu, s-a întors.

La biserica din cartierul Sin El Fil a găsit o comunitate internaţională. Un preot italian care era în Liban de 40 de ani şi care trecuse prin tot războiul civil şi prin bombardamente. Părinţii mai tineri sunt doi libanezi, un turco-libanez şi până de curând şi un brazilian. Părintele Don a plecat însă acasă. Acum li s-a alăturat şi un student la teologie.

Din poveştile fraţilor cu mai multă experineţă a aflat că biserica a fost şi bombardată de câteva ori. Fraţii franciscani au păstrat chiar obuzele care au lovit camerele lor. Biserica era chiar pe linia dintre două tabere şi nu de puţine ori Dumnezeu a trebuit să-i salveze de focuri de armă şi de obuze.

Părintele spune că el n-a trecut prin atâtea greutăţi ca şi ceilalţi fraţi. În 2006, când sudul Libanului şi suburiile din sudul Beirutului au fost bombardate, Părintele Tămaş era în România. Abia în luna mai anul acesta a văzut şi el cum libanezii pun mâna pe arme. Dar nu a fost nici măcar o clipă în pericol. Bătăile de stradă au fost în cartierele mususlmane din Beirut, între suniţii care sprijină guvernul şi şiiţii loiali temutei organizaţii Hezbollah. Creştinii s-au ţinut departe de tumult atunci.

Libanezii i se par părintelui Tămaş mai uniţi şi mai credincioşi parcă decât alte naţii. Îi place să vadă în mulţimea din biserică mulţi tineri. Nu numai bătrâni, aşa cum se obişnuise în România. “Tinerii de aici ştiu rugăciunea rozariului. E un lucru interesant. La noi vedem asta doar a grupurile de femei care merg la biserică. Sau la bătrâni. Libanezii cred în rugăciunea lor.” Poate pentru că au trecut prin atât de multe, încearcă părintele să-şi explice. Oamenii sunt mai trişti în Liban decât prin alte părţi ale lumii. Sunt mai bătuţi de soartă şi parcă au mai multă nevoie de Dumnezeu ca să-i sprijine. Nu mai ştiu de când în ţara lor n-a mai fost pace în adevăratul sens al cuvântului.

Câteodată Părintelui Tămaş i se face dor de casă. Şi cu ajutorul unor enoriaşe sufletiste îi adună pe români la biserică. “Slujbe în limba română, în ritul latin, ritul catolic. Pentru mine nu contează că suntem ortodocşi, că suntem catolici. Până la urmă cuvântul lui Dumnezeu este acelaşi şi ne putem ruga şi împreună.”
De mare ajutor îi e părintelui Andreea Pşata, o arădeacă inimoasă, căsătorită de 8 ani cu un libanez. Ea e cea reuşeşte să adune românii la biserică. Îi cunoaşte mai pe toţi cei de la Conservator. Vreo 30 la număr. Bărbatul ei, Tony, e cel care ia făcut cunoştinţă cu ei. Şi ea, când a aflat că e un părinte român la Sfântul Anton, a venit să îl caute. “Am venit la slujbă şi m-am uitat după un părinte cu trăsături româneşti. L-am văzut pe părintele Don, brazilianul, şi m-am gândit că e el. M-am apropiat după slujbă de un frate care mi s-a părut mai de treabă şi l-am întrebat “Acela este părintele Tămaş?”. Şi el mi-a răspuns “Părintele Tămaş sunt chiar eu”, îşi aminteşte Andreea. Şi de atunci Andreea şi sora ei Carla, şi ea măritată cu un libanez, îl ajută pe părintele Tămaş la slujbă.

Cum a ajuns în Liban părintele Tămaş a trebuit să îşi aducă aminte limba franceză pe care a învăţat-o la şcoală. S-a dus şi la cursuri. Dar a trebuit să înveţe şi limba arabă. A simţit că acolo e chemarea lui şi trebuie să se înţeleagă cu credincioşii. “Am început să citesc în arabă, să scriu, dar pentru a vorbi e încă dificil. Nu reuşesc să combin fraze sau să dau răspunsuri cum trebuie.” Acum se duce la cursuri în fiecare săptămână. Iese de acolo obosit. Nu e o limbă uşoară. Vrea să înveţe şi araba literară, dar şi dialectul libanez. Practic două limbi diferite. Dar pe părintele Tămaş nu-l sperie greutăţile. Cu Dumnezeu alături nimic nu i e pare greu.

No comments:

Post a Comment