Friday, April 9, 2010

35 de ani de la inceputul razboiului civil libanez


Autobuzul pacii Offre Joie, in 2006.

Un razboi care a durat 15 ani si s-a terminat de 20, dar care inca mai e prezent in viata de zi cu zi a libanezului de rand. Mai exista cladirile in ruina ale libanezilor care au plecat unde au vazut cu ochii, mai exista resturile hotelurilor de lux care erau faima Parisului din Orientul Mijlociu, mai exista mentalitatea care desparte capitala libaneza in East Beirutul crestin si West Beirutul musulman.

Oamenii simpli inca mai reactioneaza la amintirea suferintei de atunci si tinerii din universitati inca mai despart campusurile intre partea musulmana si cea crestina, Upper (fancy rich) campus si Lower (de conditie modesta) campus. Oamenii isi recunosc religia dupa fizionomie, inainte sa-si auda numele si mai exista fete crestine care stramba din nas cand la aceeasi petrecere se nimereste si un tanar musulman.

Dar sunt oameni care lupta pentru ca tendintele astea sa fie uitate si ingropate. Oameni care aduc in aceeasi tabara de vara copii din satele sarace din sud si din satele sarace din nord dar si din aristocratia beirutina ca sa ii invete ce inseamna toleranta. Oameni ca acestia e avocatul Melhem Khalaf, un tip la vreo 50 de ani care prin 1985 s-a gandit sa stranga copiii razboiului in colonii de vacanta. De atunci nu s-a mai oprit. Strangea bani de la francezi in facultate ca sa poata organiza taberele de copii. Nepoata lui, Andrea, e una dintre colegele mele. Imi povesteste ca inca de cand era adolescenta a lucrat ca voluntar in taberele "pacii" (stiu ca in romaneste suna comunist si cam de pionieri, dar aici au alta conotatie). "Copiii de familie buna, din Beirut sau Zahle isi sunau parintii sa vina sa-i ia cand aflau ca vor locui in aceeasi casuta cu saracii din Tripoli. Unii dintre copiii astia nu aveau nici haine. Mergeam sa le cumparam incaltari si tricouri", mi-a povestit Andrea in timpul unui drum de la Byblos catre Beirut. "Imi amintesc ca aveam vreo 15-16 ani si venise un grup de copii din Tripoli si aveam un baiat de vreo 10 ani cu pantalonii rupti in asa hal incat i se vedeau organele genitale. Sigur ca cei de bani gata au ras de el. Dar dupa 10 zile in tabara plangeau ca se despart unii de altii. Plecau de acolo schimbati total."

E o chestie de "peace building"(de care am tocit de mi-au zbarnait urechile la faculta) despre care toata lume avorbeste in tarisoara asta trecuta prin multe, dar putin au curajul sa si puna in practica. Nu e in interesul unor politicieni ale caror personalitati sunt construite pe idei confesionale in relatie cu dusmanii de moarte (care sunt celelalte confesiuni). Oamenii sunt mereu capabili sa-i ierte si sa isi ceara iertare de la alti oameni pe care ii cunosc. Dar nu reusesc niciodata sa fie iertati si sa ierte, daca ii tin la distanta pe cei fata de care au gresit. Atunci cand nu comunici cu un om, sfarsesti prin a te minti pe tine ca detii adevarul suprem. Iar razboiul tau devine mitic, cauza suprema.

Se intampla cu multi dintre noi si in viata de zi cu zi. Gresim, ranim pe ceilalti, dar nu ne cerem iertare, evitam sa comunicam cu ei, la inceput de rusine. Apoi ne convingem pe noi insine ca am avut dreptate sa fim rai si ca, de fapt, noi suntem victimele. E mai simplu sa dam vina pe celalti, pentru ca vinovatia e cel mai crunt sentiment. E unul dintre mecanismele prin care se nasc dusmanii.

Libanul te invata multe lectii. Cum spune un prieten de-al meu, si el "peace builder": "We don't learn from experience, we learn from reflections on experience!"

2 comments:

  1. excelent.despre parti care fac parte dintr-un intreg:you can't have one without the other,parti care oricat ar fi de opuse,sunt complementare.am senzatia ca te-ai dezvoltat f mult prin experienta libaneza

    ReplyDelete
  2. daaa, m-am dezvoltat cu vreo 10 kile de la hummus, kebbeh si shaorme sa stii. :)))))

    ReplyDelete