Tuesday, September 10, 2013

Sudul Libanului - Partea I

Permisul vietii. Fara el nu treci de checkpoint in Khardale. 

Sudul Libanului mai e poreclit si Hezbollah Land. Asa e cliseul: daca e la sud de Litani, e zona siita controlata de Hezbollah, desi in zona locuiesc si suniti si crestini. 

Sudul Libanului e una dintre acele zone unde un strain nu are cum sa se simta intru totul binevenit. E un fel de mini-Coreea de Nord: lumea iti zambeste frumos, te invita sa admiri peisajul, dar nu iti comunica nimic altceva decat “welcome, welcome!” Te invita la pranz, discuta banalitati si apoi te trimit acasa asa cum ai venit.

Strainii nu pot ajunge in sudul Libanului fara un permis special de la serviciul de informatii al armatei. Suna oficial,dar orice libanez iti poate spune ca, de fapt, serviciul cu pricina era controlat de serviciile de informatii siriene pe vremea ocupatiei, iar dupa retragerea din 2005, a ramas mostenire aliatilor libanezi, Hezbollah. "It is known," cum ar zice un personaj din Game of Thrones. 

Pentru jurnalistii straini care au ambitii de acte in regula in Liban, e frustrant de greu greu: faxuri la biroul de presa al Ministerului libanez al Apararii, vrei trei zile de asteptare, o vizita la colonelul care te masoara de sus pana jos, ia notite despre articolul pe care il scrii si pe care el trebuie sa il citeasca inainte de publicare. Daca subiectul nu-i place, nu iti da permisul. Si permisul e, de obicei, pentru o zi. 

Am trecut prin toate situatiile posibile in ultimii patru ani. Doar incepatorii si jurnalistii straini abia aterizati in Liban se duc la Ministerul Apararii ca sa obtina permisul cu pricina. Cei cu vechime stiu ca n-are rost. Dar am incercat si experienta asta. Dupa ce ai asteptat deja prea multe zile ca articolul tau sa mai fie o stire, primesti permisul – o stampila si-o semnatura pe faxul initial. Apoi trebuie sa te prezinti la biroul local al serviciului de informatii al armatei libaneze din Saida, sa le explici, pe rand, locotenentului de serviciu, maiorului de serviciu, colonelului de serviciu ce anume vrei sa faci in Sudul Libanului, thebuie sa astepti ca si generalul care conduce baza militara din Saida sa catadicseasca sa apara la birou pe la amiaza si, plictisit, sa isi puna semnatura pe faxul tau. Apoi, ii da un ordin colonelului, care ii da un ordin maiorului, care ii da un ordin locotenentului sa dea un telefon in satul in care trebuie sa ajungi si sa-I comunice agentului  local ca trebuie sa “aiba grija” de tine. Cu alte cuvinte, ai toate sansele sa nu poti vorbi cu nimeni, atata vreme cat omul moukhabaratului te urmeaza peste tot. Ca sa nu mai spun ca ghidul tau libanez, traducatorul etc. trebuie sa ofere biroului de informatii al armatei o lista cu toti membrii familei si ce fac ei in viata. O forma de presiune, evident. 

Deci, nu are nici un rost. Cetatenii straini “obisnuiti” iau permisul pe loc. La intrarea in baza militara din Saida, unde se afla birourile serviciului de informatii al armatei, exista un chiosc in care se fac copii xerox color ale pasapoartelor strainilor. Soldatul de la poarta bazei militare se asigura ca sunt toate copiile in regula, apoi te trimite la portar, unde ti se confisca telefonul mobil si geanta. Biroul care elibereaza permise pentru straini e un container. Inauntru, doi indivizi se plictisesc. Containerul contine doua birouri dispuse fata in fata, fara calculatoare, dar e dotat cu un televizor  care transmite telenovele despre cat de naspa era pe vremea ocupatiei franceze, in care ofiterul francez e invariabil un tip fara scrupule, iar barbatii adevarati, cei care fumeaza narghilea si poarta kufieh, se intalnesc noaptea sa planuiasca operatiuni care au drept scop scuturarea jugului Parisului. Reluare din Ramadan. 

Cei doi indivizi analizeaza copiile Xerox si pun intrebari: ce lucrezi, ce vrei sa faci in Sudul Libanului, cat vrei sa stai etc. Aici trebuie sa minti: vrei sa vezi muzee, sa vizitezi un prieten, mergi la un picnic, iti faci teza de master despre razboiul din 2006 si miscarea de Rezistenta libaneza, esti stundet,  inginer, profesor de franceza, traducator etc.  Daca esti si o tanara blonda si zambesti frumos si inocent, locotenentul de serviciu iti da chiar doua zile de permis, desi stie ca n-ai de gand sa stai atat.

Sub nicio forma nu pronunti cuvantul jurnalist, ca e vai si-amar. Asta inseamna ca ajungi la maior. Tipul e mereu fara chef si vede in orice strain un spion israelian care a venit sa-i fure lui tara si sa spioneze Rezistenta.”Nu dam permise inainte de amiaza,” iti explica, desi ai mai fost de zeci de ori si premisul a fost gata la 9 dimineata. Dar n-are el chef. “Mai asteptati pana pe la 12.30, dati o tura prin oras, beti o cafea, va sunam noi,” explica maiorul. 

La 12 si jumatate, trei ore mai tarziu, iti comunica scarbit prin telefon ca mai dureaza o ora. Atunci incepi sa suni un prieten, care are un prieten, care are un var, care are un frate, care e prieten cu un colonel. Colonelul il suna pe maior, maiorul ii spune ca nu esti la birou, ca are actele, dar, tu, strainul esti de negasit. Colonelul, om de bine, te suna si te cearta ca "de ce ai plecat de la fata locului?" Te intorci la baza militara, ajungi din nou in containerul cu telenovele cu cei doi functionari plictisiti, unde ti se inmaneaza permisul vietii: un post-it pe care unul dintre cei doi telenovelisti a scris, de mana, o data si un numar.

La filtrul din Khardale, pe Litani, soldatul trage masina pe dreapta, iti cere pasaportul, iti spune sa te dai jos, te conduce la biroul unui alt fuctionar al biroului de informatii al armatei care verifica autenticiteatea biletelului scris de mana. Adica suna la Saida sa intrebe daca ei chiar l-au scris. Primeste confirmarea si te lasa sa treci.  Fara sa se uite sa vada ce ai in port-bagaj.

“Welcome, welcome!”

(va urma)

No comments:

Post a Comment