Friday, October 10, 2014

Cum a devenit Mohammad extremist si-apoi s-a razgandit


Mohammad Khalaf s-a schimbat cumva intre 2012 si 2013. 

In mai 2012, Mohamamd avea pe cap o palarie de pescar, purta o vesta cu buzunare si il regreta pe Saad Hariri, fosul premier care parasise Libanul in 2011 pentru un exil la Paris de frica unui asasinat politic.

Cand l-am intalnit, Mohammad si-a dus mana la piept si s-a inclinat ca sa ne salute. Nu stragea mana unei femei, pentru ca religia ii interzicea. Era un muslman devotat, se ducea la moschee, se ruga. Dar nu era un radical.
Era un pic deranjat ca trebuie sa stea de vorba cu o straina despre chestiuni interne. Dar fusesem trimisa la el de catre "generalul" Hammoud. "Generalul" Hammoud era un tip cam gri, fost militar care isi pastrase si in rezerva porecla si influenta printre baietii suniti din Bab el Tabbneh care isi facusera serviciul militar in subordinea lui in nordul Libanului. facea parte dintr-un "middle management" al Future Movement, partidul lui Hariri, si era foarte ingrijorat ca familia sunita Karami, aliata cu Hezbollahul si aflata la guvernare, primea mai multi bani si castiga adepti in cartierele sarace in detrimentul Future.

"Iti trimit o ziarista. Vrea sa vorbeasca despre ce se intampla in Tabbaneh. Sa ii povesteti tu, sa-i arati cum stau lucrurile pe acolo," se rastise "generalul" a telefon.

Mohammad ne astepta la marginea cartierului Bab el Tabbaneh, locul lui de bastina, cel mai sarac cartier din Tripoli, casa pentru vreo 50 000 de suflete plus cateva zeci de mii de refugiati sirieni - pe atunci nici nu se stia cati.

Oamenii apucasera sa rasufle atunci in ragazul dintre doua batalii cu vecinii alawiti din cartierul vecin, Jabal Mohsen, o fortareata unde isi are sediul o militie pro-Assad. Lunetistii din Jabal Mohsen si baietii posesori de Kalashnikov si RPG de dupa blocurile din Bab al Tabbaneh se confruntasera de zeci de ori peste ani, in razboiul civil si de cand armata siriana parasise Libanul in 2005. Cineva, nu se stie niciodata cine, trage primul glonte, ceilalti raspund. Bataliile dureaza, in general, intre o saptamana si 20 de zile pana intervine armata si tancurile se aseaza pe strada Siria, care desparte, ironic, cele doua cartiere. Mor soldati, mor si civili. Ministri, generali, sefi de servicii si mai-marii politicii din oras se aduna in intruniri de urgenta ca sa discute planuri de restabilire a ordinii. Apoi o iau cu totii de la capat, in medie, doua luni mai tarziu.

Dar atunci, in mai 2012, se intamplau lucruri si mai importante decat o runda de impuscaturi cu beietii de pe munte, spunea Mohammad. Oamenii erau furiosi, saraci si voiau sa se simta in siguranta in casele lor, voiau sa ii apere cineva. Cateva familii facusera un pact cu Hezbollahul si semanau zazanie in cartier. Altii, multi, mult mai multi incepusera sa frecventeze moscheile seicilor salafisti, pentru ca predicile lor macar nu minteau, precum politicienii.

Future Movement investise ani in sir in Bab el Tabbaneh pentru a se asigura ca isi pastreaza electoratul. Nu, nu construise case sau drumuri si nici nu oferise locuri de munca. Dar birourile partidului aveau cate un "asistent social" care impartea "ajutoare". Evident, ajutoarele veneau mai des si erau mai mari inainte de alegeri. Dar dupa ce Hariri plecase in exil, izvorul ajutoarelor secase, iar polioticienii din partid nu mai indraznisera sa calse in Tabbaneh.  "Salafistii incep sa aiba din ce in ce mai multi adepti. Nu dau bani nimanui. dar daca nu au bani, oamenii se intorc la Dumnezeu, la ultima lor speranta," spunea Mohammed.

In octombrie 2013, Mohammad se rasese in cap, isi rasese si mustata si isi lasase barba sa creasca asa cum isi lasau salafistii si radicalii. Ocazional, inainte de vreo batalie cu alawitii din Jabal Mohsen, isi mai infasura in jurul capului steagul negru al jihadului. Multi dintre baietii din cartier isi acoperisera si ei tatuajele, isi rasesera mustatile si isi lasasera barbi. In octombrie 2013, Mohamamd conducea o brigada de luptatori. Mohammad arata, la fel ca si baietii din brigada lui, ca un takfiri, un extremist care nu tolereaza alte religii. Mohammad insa nu vorbea ca un takfiri. "In Liban nu e loc de extremisti," imi explica Mohammad in 2013. Adoptasera si ei look-ul de rebel pentru ca vazusera ca strategia asta prinsese in Siria. Dar nu sustineau deloc Al Qaida. "Noi nu luptam cu alte religii ci cu regimul sirian si pionii sai. Asta e Tabbaneh:seicul poata sa predice vinerea la moschee si jos, in strada, baietii dau muzica tare ca sa nu-l auda. Regimul sirian vrea sa convinga lumea ca suntem extremisti, salafisti ca sa zica mai apoi ca "daca vreti sa scapati de mine, uite, baietii astia or sa fie si mai rai" Baietilor astora poate sa le placa sa se pozeze, sa-si arate muschii si pustile. Dar doar se joaca precum copiii."

Am aflat povestea lui Mohammed la telefon, cand m-am hotarat sa scriu un articol despre el si evolutia lui. N-am putut sa ne intalnim pentru ca am nimerit in toiul unei batalii, cartierul era inconjurat de armata, rezidentii nu puteau iesi, iar taximentristul care ma dusese la Tripoli a refuzat sa se apropie de Syria Street.

Mohammad s-a nascut in Tabbaneh si-a trait in cartierul tripolitan toata viata. A intrat la facultatem dar a facut doar un an la Drept pentru ca n-a avut bani sa plateasca taxa. A trebuit sa munceasca, asa ca si-a deschis un chiosc de legume si fructe. "Dupa ce Rafik hariri a fost asasinat, lucrurile s-au schimbat in Liban. Am inceput sa lucrez pentru Future Movement, la departamentul lor de ajutoare sociale. Am avut mereu o relatie buna cu oamenii, m-am inteles bine cu toata lumea."

Dar partidul lui Hariri n-a ajutat foarte mult cand a fost vorba de arme, impuscaturi si batalii. Partidul Democratic Arab (nicio legatura cu democratia) din Jabal Mohsen primea armament de la Damasc. Cand in 2008 suporterii Future Movement si cei ai Hezbollahului s-au incaierat pe strazile Beirutului pentru ca formatiunea siita isi dezvoltase un sistem de telecomunicatii separat de cel al statului libanez, oamenilor din Tabbaneh le-a fost teama ca vor fi atacati de aliatii politici ai Hezbollahului. Nu i-a atacat nimeni din partea Hezbollahului, dar luptele de strada dintre suniti si alawiti au redevenit periodice. In 2009, dupa alegerile parlamentare, Future Movement a incetat sa mai trimita bani pentru ajutoare in Tabbaneh.
"Si totusi, din punct de vedere politic, inca suntem oamenii lui Hariri. Il intelegem. E politician si nu vrea sa se implice in lupte de strada. Insa ce ne dezamageste e ca toti politicienii libanezi isi apara comunitatile confesionale, iar noi, sunitii, suntem mereu uitati de reprezentantii nostri."

Politica l-a dezamagit pe Mohammad. Guvernul lui Saad Hariri a cazut in 2011. A fost inlocuit de un cabinet dominat de Hezbollah, condus de Najib Mikati, un om de afaceri sunit din Tripoli. Mikate are si el un grup destul de insemnat de superteri in Tabanneh. Oamenii lui Mikati lupta umar la umar cu suporterii lui Hariri impotriva alawitilor, spune Mohamad. Cand a inceput revolta in Siria, refugiatii au inceput sa vina in Liban cu miile. Cei mai multi treceau granita prin camp in Nordul Libanului si ajugeau in cele din urma la Tripoli, in Bab al Tabanneh. Oamenii, asa amarati cum erau, i-au primit si pe ceilalti amarati. Dar s-au inarmat pana in dinti, pentru ca stiau ca Assad are oamenii lui in Jabal Mohsen.

In vara lui 2012, omul care distribuia bani de la Future Movement a pus si el mana pe arma. In 2013, Mohammad era sef de brigada, adunase toti baietii din vecini si luptau impreuna cand venea vremea unei noi confruntari cu alawitii. L-am zarit intr-o poza AFP cu brigada. Mohammad nu poate spune ca are militia lui, asa cum il acuza dusmanii. Ar vrea el. "Noi n-avem bugete si nu luam salarii in fiecare luna. porcaria e ca toti ne acuza ca luam bani de la sauditi orin ambasada. Mi-as dori sa cunosc macar portarul."

Poza AFP in care l-am zarit pe Mohammad in 2012. E e tioul cu barba cu maine in forma de inima, de sub bratul intins al camaradului sau de arme. La doua luni dupa ce a fost facuta fotografia, Mohammad isi rasese deja mustata, isi lasase barba sa creasca si avea stagul jihadului pe cap. Acum s-a intors la sapca.

Sunt multi ca Mohammad in Tripoli si alte zone sunite din Liban. Un fost parlamentar originar din Tripoli, Mosbah el Ahdab, mi-a explicat printr-o anecdota ce se intampla cu sunitii in Liban. Un cmandant al Armatei pentru Eliberarea Siriei isi rasese si el mustata si purta steagul jihadului pe post de bandana, dupa ce luni in sir in care statuse la cate un pahar de whiskey cu tovarasii de arme dupa o confruntare cu armata siriana. "Ce-ti veni de ti-ai lasat barba asa dntr-o data? Te-ai facut si tu salafist?" "Nu, dar asa facem rost si noi de bani."
"Asa merge treaba si-n Liban. Oamenii astia n-au nicio treaba cu jihadul. beietii cu jihadul au organizatii. baietii astia au doar arme si munitie,"spunea Ahdab. "Totul se reduce la bani atunci cand lumea n-are ce pune pe masa."
Dar, ironic, nimeni nu s-a imbogatit luptand oentru o cauza sau alta la Tripoli.  Numai comandantii de brigazi mari primesc bani de la diferiti patroni. Luptatorii nu primesc mai nimic. Nici nu-si pot permita sa-si duca la spital copiii in cazul in care se imbolnavesc. "Chiar daca se imbraca precum extremistii, ei sunt, de fapt muslmani moderati cu idei tolerante despre comunitate. Dar acum banii vin din strainatate pentru a finanta astfel de grupuri. Daca luptatorii din grupul tau arata precum extremistii, primesti bani. Daca dovedesti prin filmulete postate pe social media ca esti extremist, primesti si mai multi bani."



 La inceputul lui 2014, gluma cu salafismul si extremismul se ingrosa in Siria. Pe 25 ianuarie un tip care isi spunea Abu Sayyaf al Ansari, banuit a fi din Tripoli, ii jura credinta lui Abu Bakr al Baghdadi, liderul Statului Islamic din Iraq si Levant (ISIL).


Mohammad stia ca nu poate sa-mi spuna baliverne pentru ca ne cunosteam deja de vreun an. Dar se schimbase, din nou. Nu mai purta steagul jihadului pe post de bandana, ca era sa-l bage in bucluc. Nu mi-a zis ca nu a luat bani de vreo organizatie, dar mi-a zis ca n-a crezut nimeni in Tripoli in vreo ideologie extremista intr-atat incat sa decapiteze sau sa rastigneasca oameni. "Noi suntem cu revolutia din Siria. Ii sustinem pe sunitii din Iraq impotriva lui Maliki. Dar nu sustinem fanatici si teroristi!"

In vara lui 2014, cand am vorbit ultima data cu el, Mohammad era din nou o voce laica in Tabbaneh. Armata libaneza inconjurase in august Arsalul, o enclava sunita de la granita cu Siria, unde 90 000 de refugiati isi asezasera taberele. Prin granita nepazita nu intrasera in Liban doar refugiatii, ci si o brigada de rebeli care se prezentasera de-a lungul timpului ca facand parte din Armata pentru Eliberarea Siriei, Frontul al Nusra si, mai nou, Statul Islamic. In functie de directia din care veneau banii. Luptatorii se apucasera de curand sa impuna sharia printre refugiati si localnici si rapisera niste soldati. Intreg Libanul era zguduit, oamenii inspaimantati de ideea ca Statul Islamic a trecut granita si isi cauta prozeliti printre sunitii locului.

Mohammad nu era speriat. Oamenii in Tripoli, orasul unde se afla cea mai mare comunitate sunita din Liban, nu mai tolera prea mult radicalii. Prea le aduceau necazuri. Mai ramasesera vreo doi agitatori, dar fara prea mare priza la mase. Pentru moment, spunea el. "Daca problemele sociale nu sunt rezolvate, daca oamenii raman saraci, daca nu sunt locuri de munca, daca toate conditiile care favorizeaza extremismul nu sunt rezolvate, degeaba ne chinuim."


No comments:

Post a Comment