Monday, October 27, 2014

Femei singure




Cand masina s-a oprit la intrarea din tabara de refugiati de la marginea Bar Elias, un orasel sunit din Valea Bekaa, o ceata de copii galagiosi au inconjurat-o. Patru femei se oprisera pe marginea drumului cu niste bidoane goale. « Mama ! Mama ! Uite, au apa!” incepe unul dintre cei mici sa tipe de indata ce vazu baxurile cu apa pe bancheta din spate a masinii langa cutiile cu bomboane si pungile cu alimente. Ceilati copii au inceput si ei sa tipe de bucurie. «  Mai! Mai! (Apa ! Apa ! )»

(Dupa trei ani de reportaje in tabere de refugiati si in zone de granita, stiam unde ne ducem si ce vom gasi. Fusesem pe teren cu multi jurnalisti occidentali care veneau in Liban, fotografiau, ii obligau pe oameni sa rememoreze toate momentele dificile si apoi plecau. Pentru ca la scoala de jurnalism te invata ca nu e bine sa-ti mituiesti sursele, iar ei erau, in felul acesta profesionisti. Reci, dar profesionisti. Noi, insa, ramanem in Liban, ii vedem pe oamenii astia pe strada in fiecare zi si e greu sa te uiti in ochii lor si sa dormi linistit dupa ce ti-ai facut reportajul fara sa ii fi ajutat cu nimic. De multe ori faptul ca vorbesc cu tine, ca povestea lor apare in presa internationala, ii pune in pericol, le pune familiile in pericol. )
Fawza. Fotografiile sunt facute de colega mea Myra Abdallah cu telefonul mobil.


Rouwaida si fetita ei.

Una dintre taberele "clandestine" din Mar Elias. Am pus cuvantul in ghilimele pentr ca asa le numeste minitrul libanez de externe, Gebran Bassil.

Toti copiii fac parte din aceeasi familie. Fawza, o femeie de aproximativ 60 de ani, e capul familiei. E responsabila de soarta celor doua fiice, doua nurori si 16 nepotei si nepotele. Toti stau intr-un cort der 6 metri patrati intr-una din taberele de refugiati considerate clandestine de catre autorutatile libaneze. Femeile sunt singure. Barbatii din familie sunt fie morti, fie disparuti in beciurile inchisorilor siriene.
Barbatul Fawzei a murit acum trei ani in Siria. Fetele ei, Rouwaida si Sanaa, si-au pierdut si ele sotii. Barbatul Rouwaidei a murit intr-un bombardament la Aleppo anul trecut, iar sotul lui Sanaa e, sa zicem, dat disparut. E probabil intr-o inchisoare pe undeva, dar nimeni nu stie unde. Unul dintre baietii Fawzei e si el in inchisoare la Homs de trei ani. Stiu ca e in viata pentru ca are dreptul sa dea cate un telefon maica-sii din cand in cand. Celalalt baiat a murit si e intr-un bombardament acum doi ani.
Femeile nu-si gasesc de lucru pentru ca fermierii din Valea Bekaa, si asa supra-aglomerata cu refugiati, prefer sa angajeze barbati la lucrul campului. Refugiatele nu primesc nici ajutoare umanitare pentru ca stau intr-o tabara « cladestina », iar  bruma de economii pe care o aveau au cheltuit-o in ultimul an cand au trebuit sa se mute dintr-o tabara in alta si dintr-o tara in alta. 
In Liban traiesc aproximtiv 70,000 de femei refugiate din Siria care au aceeasi soarta ca si cele 5 femeie din Bar Elias. Inaltul Comisariat Pentru Refuguati al ONU a publicat in vara lui 2014 un raport in care atragea atentia ca Libanul gazduia cel mai mare numar de refugiate din Siria care sunt nevoite sa-si intretina familia, in conditiile in care majoritatea comunitatilor gazda sunt conservatoare si femeile nu au voie sa munceasca.
Mii de vaduve si femei singure s-au refugiat din cauza razboiului din Siria si in regiunea Akkar, din nordul Libanului. Multe dintre ele cersesc ajutiare umanitare, un loc de munca sau ajung sa se prostitueze pe 3 dolari pentru a-si hrani familia. « Sunt refugiati saraci care traiesc in cea mai saraca zona a Libanului, » imi explica Ahmad Hariri, un Sirian din Daraa care a apucat sa fuga inainte ca orasul sa fie asediat. De atunci, din 2011, n-a mai pus piciorul in Siria si a devenit intermediar intre orhganizatiile umanitare si refugiatii sirieni din nordul Libanului. Hariri are mereu cu el in masina liste peste liste de vaduve care sunt nevoite sa isi intretina familia. Le trimite pe mail ONG-urilor la Beirut. Dar ajutoarele nu sunt niciodata de ajuns. Iar a gasi de lucru intr-o comunitate musulmana conservatoare precum cea din satele din Akkar pentru o femeie e aproape imposibil. “Singura lor sansa e sa astepte sa-si marite fetele, » explica intermediarul.
 In Bar Elias, Fawza si intreaga ei familie au de pregatit pentru cina de Ramadan cinci castraveti, doua rosii, trei cepe si doua lamai. Atat putusera cumpara de la piata cu cei 3 dolari pe care-i mai gasisera in buzunare. Apa era mai importatna decat mancarea pentru moment. Femeile se intorceau cu bidoanele goale de la sigura fantana pe o raza de 10 kilometri. Era in gradina unei libaneze  care le dadea voie sa umple patru bidoane de 5 litri la fiecare trei zile. Nu mai mult, ca era vara si seceta, iar in Liban apa e scumpa. Mai ales anul asta. De data asta, insa, proprietara isi trimisese vechilul sa le alunge pe sirience. Femeile erau disperate : singura sursa de apa de pe domeniul public era in satul vecin, la 10 kilometri, in Saadnayil. Iar ele nu aveau nici bani, nici masina si nici putere s amearga atata pe jos. Incercau sa faca ecnomii in speranta ca, printr-o minune, patru bidoane de apa le-ar putea ajunge de baut, de gatit si de facut baie. Bineinteles ca nu e niciodata de ajuns : numai copiii cei mici si sugarii au parte de o baie pe saptamana. Ca sa nu se imbolnaveasca. « Eu nu m-am spalat de trei saptamani, » spune Fawza.
Femeile au plecat din cartierul Baba Amr din Homs in timpul asediului, in 2012. Au stat prin mai mute orase siriene. Intai s-au mutat in Salamyieh, la 45 de kilometric nord de Homs. Dou aluni mai tarziu a trebuit sa se refugieze Tal Khazneh, dar au plecat si de acolo pentru ca satul fusese preluat de o brigada de extremisti.Au incercat sa isi faca un rost in Al Waar, dar satul are o pozitie strategica pe autostrada care leaga Damscul de Hama, iar fortele guvernamentale au asediat localitatea in Octombrie 2013. Atunci s-au decis ele sa vina in Liban. Au scapat de bombe si crime de razboie, dar n-o duc deloc mai bine .
Rouwaida era inca insarcinata cu fetita ei cea mica atunci cand au ajuns in Liban, si functionarii de la  UNHCR ii refuzasera cererea pentru ajutoare. Acum mama si sotra ei imparteau alocatiile lor cu ea. Si nu e vorba de o gramada de bani : cuponul lunar primit de la ONU e de 30 de dolari. Au incerrcat ele sa stea in Saadnayel, care e un sat mai mare, e mai aproape de Zahle, cel mai mare oras din Valea Bekaa. « N-am gasit nimic de lucru. Numai barbatii se pot angaja cu ziua in agricultura, » spune Rouwaida, in timp ce incearca sa o faca pe fetita ei de 9 luni sa taca. « Nimeni nu angajeaza femei nici in Bar Elias. Orasul e plin de refugiati si se tem si ei sa nu cumva sa le furam locurile de munca. »
N-a reusit sa-si alapteze fetita de vreo doua saptamani pentru ca ea insasi n-a mancat mai nimic. « Incerc sa o alaptez cat de mult pot pentru ca laptele praf e scump, mult prea spum pentru noi si Rawan nu poate manca inca mancare  solida. Putina mancare pe care o avem, o dam copiilor oricum. Cum putinii bani pe care ii primim ca ajutoare, cumparam orez si cartofi. La altceva nici nu visam. «
In timp ce Rouwaida sta de vorba cu noi, maica-sa, Fawza, se uita in sacosele pe care le-am umplut la minimarketul din localitate si striga si catre vecine, doua vaduve cu multi copii care stau in cortul de alaturi.  « Au si ele copii. Dumnezeu are grija intotdeauan de cei care impart putinul cu altii in nevoie. Nu pot sa mamnaca sis a-mi hranesc copiii aici cand aud cum plang alti copii de foame si de sete in cortul de alaturi,” spune femeia.
Foamea si setea nu le sunt singurele necazuri. Desi terenul pe care si-au pus refugiatii corturile era lasat in paragina, s-a gasit pana la urma si proprietarul care s-a gandit sa faca un ban de pe urma lor. « Ne cere sa platim 600 de dolari pe an pentru 6 metri patrati, » spune Rouwaida.  « Am avut doua corturi, dar nu avem atatia bani, asa ca ne-am mutat toate la mama. »
Fawza isi aminteste, parca dintr-o alta viata, ca era chiar o femeie instarita la Homs. Barbatu-sau ii lasase o cladire de patru etaje cu apartamente pe care le inchiria. Se descurca binisor si avea bani sa le dea si copiilor. Dar razboiul i-a luat totul, spune femeia si ii dau lacrimile. « Ne-am obisnit cu durerea. A trebuit. Traieste cu noi aici cat e ziulica de lunga. Ne rugam, atata putem sa facem. Cand ne e foame, cand ne e sete, cand ne e frica, cand n-avem unde sta, cand suntem bolnave. Ne rugam.”

No comments:

Post a Comment