Tuesday, October 14, 2014

Oamenii uitarii


De obicei, conflictul arabo-israelian e pus intr-un sertar al relatiilor internationale. Un sertar care poarta eticheta "fara nicio speranta" si e intepenit pentru ca n-a mai fost deschis de mult.

Acum vreo luna, armata israeliana bombarda a nu stiu cata oara Fasia Gaza. De data asta civilii palestinieni, de obicei etichetati oricum drept teroristi de catre jurnalistii din presa internationala care fac transmisiuni in direct de langa blindatele armatei israeliene, au reusit sa smulga un pic de simpatie din partea restului lumii. Nu din partea "fratilor lor arabi", fireste. Ci din partea activistilor si presei occidentale.

Dar problema palestinienilor nu inseamna doar Gaza si coloniile pe care guvernul israelian continua sa le construiasca in Cisiordania. De nerezolvat  este problema refugiatilor palestinieni, care, din 1948, locuiesc in tabere infecte in Siria si Liban. Oamenii astia sunt uitati la fiecare runda de negocieri de pace.

Intre timp, doua generatii noi care n-au vazut niciodata pamantul stramosilor s-au nascut si crescut in exil, fara dreptul de a merge la scoala sau de a munci ca sa-si intretina familia. Singurul lor drept este de a astepta sa apara UNRWA, agentia ONU care se ocupa de refugiatii palestinieni si care este oricum falimentara si ignorata de toti donatorii internationali.

In taberele de refugiati palestinieni din Liban am gasit unii dintre cei mai frumosi oameni pe care i-am intalnit vreodata, primitori, blanzi. Dar tristi. Afectati de o tristete cronica, imposibil de ascuns. O tristete care poate fi comparata doar cu aceea a unui copil fara parinti. Tristetea omului fara tara, uitat intr-o vagauna mocirloasa din care nu i se permite sa iasa.

****
Intrarea in tabara de refugiati palestinieni Bourj al Barajneh. Iunie 2014.

Pe Myriam a cunoscut-o in iunie 2014 in Bourj al Barajneh, una dintre taberele de refugiati din sudul Beirutului. Myriam plecase din Yarmouk, tabara din apropierea Damascului unde locuia impreuna cu familia. Fetita ei de 9 ani era bolnava, avea nevoie de dializa si femeia si-a lasat sotul in tabara si a inchiriat o camera in apropierea unui spital din Sham, o suburbie populara a capitalei Siriene unde razboiul nu prea se facuse simtit inca. Era in iulie 2013. Dupa cateva zile armata siriana avea sa  bombardeze Yarmoukul si sa impuna o blocada de cateva luni taberei de refugiati sub pretextul ca palestienii, in majoritate suniti, sunt rebeli sau sustin revolta impotriva lui Assad.

Myriam nu mai auzise nimic despre sotul ei de atunci. Nu stia daca mai era in viata. Nici nu voia sa se gandeasca la o astfel de posibilitate. Asa ca spunea tuturor ca e pur si simplu dat disparut.

La vremea aceea Myriam n-avusese timp sa se gandesca prea mult. A trebuit sa fuga si din Sham pe 9 septembrie, in toiul noptii. Cand a inceput bombardamentul, si-a luat copila si-a fugit catre granita libaneza. N-a apucat sa ia nimic cu ea.

Asteptase la coada timp de doua zile la punctul de frontiera Masnaa ca sa se hotarasca autoritatile libaneza daca accepta sau nu palestinieni. In cele din urma i-au dat permisul de sedere pe un an, dupa ce a platit 400 de dolari. Toti banii pe care ii avea la ea.

Asta ii fusese norocul.  Ca apucase sa ia banii. Altii, care nu aveau 400 de dolari la ei, au fost neoiti sa treaca frontiera prin camp, cu ajutorul calauzelor, si sa stea in Liban ilegal.

Odata intrata in Liban, Myriam a ajuns in Bourj al Barajneh. Ea si alti 18 000 de Palestinieni din Siria. Erau cu totii blocati in Liban. In iunie 2014 ministerul de Interne libanez a decis sa nu le mai permita Palestinienilor din Siria sa se refugieze in Liban, iar celor care se aflau in Liban fara acte nu li se mai permitea sa paraseasca tara. Odata prinsi, erau deportati in Siria.

Myriam era si blocata in Liban, chiar daca avea actele in regula. O batuse Dumnezeu de doua ori: era femeie. Copila era grav bolnava, trebuia operata. Gasise un medic in Brazilia, avea si rude bogate la Sao paolo. dar nu putea pleca din Liban, pentru ca legea nu-i permitea sa plece din tara cu fetita fara acordul sotului. Iar sotul era disparut de un an in Yarmouk. Chiar daca ar mai fi fost in viata si, prin absurd, ar fi vrut sa treaca granita in Liban sa-si reintalneasca familia, n-ar fi putut.

Eram in biroul lui Hosni Abou Taka, seful comitetului popular din Bourj al Barajneh, practic omul Fatahului in tabara de refigiati. "E ca si cum oamenii astia ar fi fost dusi intr-un lagar. N-au niciun drept,  ei nu exista." Abou Taka tocmai se intorsese de la o intalnire cu oficialii UNRWA. Era furios.

"De ce are statul libanez standarde diferite pentru refugiatii sirieni si cei palestinieni care vin din Siria?" Barbatul de 60 de ani, inalt de 1,90 cm luptase in anii '70 in PLO cu Yasser Arafat. "Palestinienii n-au primit niciodata nimic de la statul libanez. tabara noastra e supra-aglomerata. Populatia s-a dublat inn ultimii doi ani pentru ca au venit si oamenii astia din Siria. N-avem apa curenta, n-avem curent electric. Avem cazuri in care doua familii de cate 10 oameni stau intr-o singura camera. Numai Dumnezeu stie cum ne descurcam. Iar guvernul libanez ne face viata si mai amara."

Cu doua zile inainte, 49 de palestinieni fusesera arestati pe aeroportul din Beirut si deportati in Siria. Voiau sa plece in Libia. Nu ca sa ramana acolo, pentru ca Libia era si ea distrusa de razboiul care a urmat primaverii arabe. Voiau sa ia una dintre barcile mortii catre insula italiana Lampedusa. Multi dintre tinerii din taberele de refugiati palestinieni din Liban se gandesc sa plece. Fie din Egipt, fie din Libia. "Sigur ca se gandesc sa fuga din Liban! Toti vor sa plece in Europa sau America ca sa poata duce o viata decenta."

Oamenii risca sa isi faca documente false sau sunt condamnati sa sta in tabara, in mizerie, pana cand, poate, legea se schimba. (Legea nu s-a schimbat. Subiectul a fost doar uitat, iar situatia ignorata in continuare.)

Myriam are tristetea de care vorbeam mai devreme, a omului care a pierdut totul. "Nu m-am simtit niciodata binevenita in Liban. De cand am venit. Poate e pentru ca am venit tarziu."

 UNRWA, agentia ONU care ii reprezinta pe refugiatii palestinieni in relatia cu alte state, monitoriza situatia. Trimitea comunicate de presa, sefii nu vorbea direct cu jurnalistii, iar discutiile cu ministerul de interne si ministerul de externe din Liban n-aveau niciun rezultat.  Ministrul de externe era pro-sirian, facea declaratii rasiste si era de neclintit. Asa ca angajatii ONU nu puteau decat sa monitorizeze situatia si sa dea comunicate de presa in care sa se arate ingrijorati.

Abou Taka imi spune ca ii place Romania pentru ca l-a ajutat pe vremuri pe Arafat. Nu risc sa-i spun ca Ceausescu nu mai e si ca tara e cu totul alta acum. Dar pentru ca ma simpatizeaza, imi ofera un suc de ananas si-mi povesteste si bataliile din tinerete, din timpul ocupatiei israeliene, cum falangele crestine aleiate cu israelienii au masacrat palestinienii in tabara Shatila. In 1985-1986, Bourj al Barajneh fusese sub asediu luni intregi. "Am mancat atunci doi magari si toi cainii si pisicile din tabara. Noi, palestinienii a suferit mult. Iar tarile arabe ne-au "ajutat" trimitand tancurile peste noi si bombardand taberele".


"Am fost condamnati de doua ori ca popor: acum 66 de ani, la Nakba si acum, din cauza razboiului din Siria," ofteaza si Myriam. "In Yarmouk, povestesc oamenii ca in timpul asediului de anul trecut au gasit oameni morti de foame in case. Au mancat caini si pisici si funzele din copaci. N-aveau medicamente la dispensar. Asa ca ranitii erau tratati cu apa sarata si le dadea apa cu zahar in loc de ser fiziologic. Oriunde ne ducem, suferim."


(Myriam era inca in Liban in august. Fetita era tratata la Spitalul Universitar, insa nu avea sanse mari de transplat. )

Pentru povvestea asediului taberei Yarmouk din Siria puteti citi un raport al Amnesty International .

No comments:

Post a Comment