Wednesday, December 23, 2015

Cersetorii de pe strazile Beirutului


Copiii astia m-au urmarit in fiecare zi, timp de o saptamana pentru ca sunt blonda, deci evident straina intr-un cartier de expati. Poza este din Mar Mikhael, "shot from the heart", cu telefonul la piept, nonsalant, ca si cum as fi ascultat muzica inspirata de prelegerea lui Richard Koci Hernandez la The Power of Storytelling 2015.

Abdallah si Rabih s-au imprietenit pe strazile care gem de hipsteri si expati din centrul Beirutului, unde vand pana noaptea tarziu tradafiri artificiali la 2 dolari bucata. Abdallah e scund si grasut si spune ca are 10 ani. Rabih, e mai inaltut si mai slabut; are 9 ani. Daca-i intrebi, amandoi sunt din Halab (Alep) si au fugit in Liban cu familiile din cauza razboiului. Rabih, in functie de cum arata cumparatorul, mai si glumeste din cand in cand: “Ma cheam Bashar!,” striga razand, impingandu-si barbia inainte cu mandrie. Apoi fuge, razand. Se intoarce peste cinci minute: “Hai ia un trandafir! Tu esti frumoasa ca un trandafir!” isi declara el admiratia pentru toate fetele de la cafenea.

Rabih vorbeste cu un puternic  accent sirian. Poevsteste ca nu are tata, ca locuieste doar cu mama lui in Jounieh, un oras la aproximativ 20 de kilometri nord de Beirut. Au plecat din Alep in 2012. “E razboi acum acolo,” explica pustiul. Trandafirii ii cumpara ieftin, din Sabra, o tabara de refugiati palestinieni din Beirut.  Si spune ca la Beirut il aduce un vecin generos pe nume Abu Samra si acelasi vecin generos il duce in fiecare sambata in Sabra ca sa cumpere trandafiri.

Abdallah vorbeste cu accent puternic libanez si nu minte cu acelasi mestesug ca prietenul lui. Explicatia lui e ca e in Liban deja de un an si ca a reusit sa stapaneasca accetul perfect. Si el pretinde ca locuieste in Jounieh cu mama lui. “Tata traieste, dar e la parnaie de doua luni pentru ca ne-a prins politia pe mine si pe Rabih cand vindeam flori. Ne-au si arestat vreo 15 zile, ne-au tirmis la inchisoarea pentru copii si apoi l-au saltat si pe tata, l-au dis la tribunal si acum e la parnaie,” explica baiatul.
Sunt zeci de copii precum Abdallah si Rabih care misuna cu trandafiri si guma de mestecat de vanzare prin disctrictuld e baruri al Beirutului pana noaptea tarziu. Trec dintr-un bar intr-altul, de la masa la masa. Zeci de femei isi cara sugarii adormiti printre masini la intersectii, in fata fiecarui hypermarket, in Hamra, Raouche, Gemmayzeh, Mar Mikhael, zone pline de restaurante, puburi, cafenele, hoteluri.  Cei mai multi spun ca sunt refugiati sirieni din Alep.  Toti din familia Ahmad.  Putini se opresc sa cumpere florile sau  sa ajute femeile cu bebelusii care dorm. Cumva, fiecare trecator stie ca e vorba de o retea de trafic de fiinte umane care exploateaza copii si femei.  

In Hamra, cartier care gazduieste cele mai mari universitati libaneze- American University of Beirut, Lebanese American University si Haigazian -  si majoritatea studentilor straini, pe o raza de 50 de metri sunt trei femei cu bebelusi in brate, toate din Alep si toate din familia Ahmad. Toate sunt vaduve. Ele cersesc pe trotuare. In mijlocul strazii, printre masinile prinse in trafic, un pustan si o fetita de vreo 12 ani vand guma de mestecat, iar ceva mai incolo, un tip care pare sa le fie sef, vinde catelusi portocalii care se dau peste cap si servetele.

“Hamra a devenit micul Damasc.” Un tip cu parul alb, aranjat in stil Einstein, cu esarfa in loc de cravata, se opreste din citit L’Orient le Jour, indignat ca i-am oferit un sandvis fetitei care vindea guma de mestecat  si am invitat-o sa stea cu noi la masa. “Nu va e clar ce se intampla? E un tip care ii lasa pe toti la capatul strazii in fiecare dimineata la ora 6 si ii salta noaptea tarziu!”  E deja furios, iar celalti client ai cafenelei incep sa-si arate si ei nemultumirea. “A devenit de nesuportat sa te asezi aici la o masa. Sar pe tine de peste tot!” isi continua omul tirade.

Femeile lui Ahmad
Hamida al-Ahmad e singura femeie care poarta niqab, valul care ii lasa doar ochii la vedere. Spune ca are 25 de ani, vine din Alep, are 7 copii mici si ca sotul ei este bolnav, nu poate munci. Nu stie sa explice in ce consta boala. Dar insista repede ca trebuie sa plateasca 400 de dolari pe luna chirie pentru un apartament pe care l-au inchiriat in Hey el Sellom, un cartier in suburbiile de sud ale Beirutului. “Am plecat din Alep in 2012. Armata siriana a sunat alarma, a anuntat ca ne evacueaza, ne-au adunat in camioane si ne-au adus la granita cu Libanul,” explica tanara, crezand ca o straina blonda va crede povestea. Armata siriana su siguranta nu a evacuat populatia civila din zonele bombardate si cu tata mai putin ar fi transportat refugiati la granita cu Libanul intr-o perioada in care aceeasi arma era ocupata sa mineze frontiera.

Sharifeh, care spune ca are 33 de ani, tine in brate un sugar si cerseste printre masini pe strada Hamra: si ea e din Alep, a ajuns in Liban in 2012. Numele de familie e tot Ahmad, armata siriana a evaqcuta tot cartierul, a incarcat oamenii in camioane si i-a adus la granite cu Libanul. Barbatul ii e bolnav, nu sties a explice ce anume are, platesc 500 de dolari chirie in Nabaa, un cartier din Beirut. O intreb daca o stie pe Hamida. “Pai noi toate ne cunoastem intre noi. Venim impreuna cu un taxi dimineata si impartim costul,” spune Sharifeh, desi cartierul in care sta Hamida e foarte departe de al ei.
Toate femeile care cersesc in Hamra spun variatiuni ale aceleiasi povesti. Cu exceptia lui Zeinab, fetita de 12 ani care s-a asezat la masa cu noi la cafeneaua de pe strada Hamra si care musca multumita din sandvis. Spune ca e turkmena, ca toate femeile care cersesc pe strada. “Fratii si surorile mele vand guma de mestecat pe autostrada, eu si cu tata vindem bilete de loterie si guma de mestecat aici. Trebuie sa fac cel putin 20 de dolari pe zi, altfel nu indraznesc sa ma duc acasa.”

Copiii strazii
Politia libaneza aresteaza sin cand in cand copiii care cersesc pe strazile Beirutului. Stau o vreme intr-un centru pentru copiii strazii apoi revin pe strazi. In Liban e un singur centru pentru copiii strazii, aflat la Kahale, pe munte, la cativa kilometri de Beirut. E permanent fara fonduri, iar cladirea, desi relative noua, a fost contruita in timpul mandatului fostului director, care a fost generos cu propriul buzunar. Materialele de constructie au ajuns la propria vila, iar acum, cladirea centrului sta sa cada. Bani de la guvern nu au vazut de foarte multi ani, iar donatiile sunt modeste pentru ca majoritatea copiilor care ajung in acest centru nu sunt libanezi, ci sirieni sau palestinieni.

Numarul copiilor care cersesc pe strazile Beirutului a crescut odata cu numarul de refugiati sirieni, conform Inaltului Comisariat pentru Refugiati al Natiunilor Unite. Majoritatea copiilor au intre 7 si 14 ani si doar 10 la suta sunt orfani. Restul sunt fortati sa cerseasca de propriile familii.


Cu toate acestea, e greu sa faci diferenta dintre refugiati care isi trimit copiii si sotiile pe strazi ca sa cerseasca pentru a supravietui si copii si femei  refugiuati care cad victime retelelor de trafic. Amn Mando, un tanar sirian care conduce un centru pentru ajutoare umanitare la Tripoli, povesteste ca in Beirut copiii de refugiati sunt folositi adesea de astfeld e retele. In Tripoli si in alte zone cu densitate mare de refugiati sirieni, insa, cersetoria este mult mai rar intalnita. “Beirutul e un oras foarte scum si sunt oameni care ajung in prag de sinucidere pentru ca nu au din ce sa traiasca. Dar aici, la Tripoli, se poate supravietui.  Comunitatea este mult mai primitoare in nordul Libanului, clericii se ocupa si de ajutoare umanitare,” explica Mando.  Insa, mai spune tanarul, multi copii sirieni de origine turkmena si beduini  sunt traficati in Liban dinainte de razboi. Unii pretend ca sunt refugiati pentru a obtine mai multi bani. Refugiatii sirieni rar cersesc, chiar daca sunt disperati.  Traficantii insa abuzeaza de aceasta cauza pentru a scoate profit.”

No comments:

Post a Comment