Saturday, August 27, 2016

Povestea Siriei, vazuta din teren


Foto Luna Safwan.
Eram in redactia de la NOW in martie 2011, cand a izbucnit revolta in Siria, si multora nu le-a venit sa creada. Libanezii, care au stat timp de 30 de ani sub ocupatia siriana si care inteleg perfect cum functioneaza beciul, cablul, bocancul si bomba artizanala sub masina cui trebuie, au stiut de la inceput ca nu va fi la fel de usor ca in Egipt. Nici macar la fel de clar ca in Libia (da, stiu ca nimic nu e foarte clar nici in Libia, dar Siria e cu mult mai complicata). 

Era intr-o vineri cand protestul din Daraa a fost inabusit in sange. Colega mea de apartament, Natasha Yazbeck, care lucra atunci pentru AFP, era in delegatie la Damasc. Mi-a povestit ca toti corespondentii straini s-au vorbit, au organizat un convoi si au pornit catre Daraa. Au fost intorsi din drum. Reporterii straini au fost plasati rapid sub escorta militara.  Din Siria nu avea voie sa iasa nicio stire despre proteste. Oficial, nimic nu se intampla in Siria. Agentiile internationale primeau informatii despre proteste, insa nu reuseau sa verifice toate informatiile. Deontologia institutiei le cerea sa aiba si punctul de vedere al guvernului sirian, iar guvernul nu acorda puncte de vedere. Stirile nu intrau pe fluxuri. 

Dupa multe negocieri cu directorul editorial si avocatul publicatiei, Nadine Elali si cu mine ne-am urcat in masina si am plecat catre granita de nord. Initial armata libaneza ne-a lasat sa trecem de punctul de control, in zona in care, de obicei, reporterii straini nu primesc permise sa intre pentru ca localnicii spun povesti sensibile care nu sunt in linie cu ideile Ministerului Apararii de la Beirut. Dar tatal lui Nadine e general in rezerva si fusese responsabil de recrutare in partea de nord a tarii. Faptul ca eram femei ne-a ajutat mult: soldatii ne-au lasat in pace si pentru ca nu credeau ca doua reporterite blonde ar fi putut sa scoata vreo ancheta periculoasa. Dupa cateva luni ofiterul care se ocupa de checkpoint a fost schimbat, noi n-am stiut, si intr-o frumoasa zi de toamna ne-au retinut, interogat si am auzit destule despre parerea soldatilor libanezi despre prostituatele romance.

Cum ziceam, nimic nu s-a intamplat, oficial, in Siria, pana prin iulie 2011. Pana la mijlocul anului eram singura publicatie din Liban care avea o sectiune speciala, NOW Siria, pe care o updatam  la fiecare 5 minute. Primeam telefoane si cereri de interviuri din Africa de Sud.

Pe la mijlocul lui 2011 s-a trezit presa internationala ca ar trebui totusi sa dea stiri serioase de la corespondentii din Liban si Turcia si fara pozitia guvernului sirian. In Liban aveam deja refugiati sirieni care treceau noaptea granita prin camp, in papuci si pijamale. Oamenii au inceput sa treaca in Wadi Khaled, o regiune in Nordul Libanului. Veneau dinspre Homs, Tal Kalakh si alte sate sunite aflate sub asediul armatei siriene si a unei militii alawite pe care o numisera Shabiha. La inceput au trecut femei, copii si batrani. Barbatii ramaneau sa protesteze vinerea dupa predica de la moschee. Era singura lor sansa sa se poata intalni - in Siria lui Bashar al Assad era o permamenta stare de urgenta si adunarile de mai mult de 2 persoane erau interzise, cu exceptia rugaciunilor de vineri. 

Am facut in aprilie 2011 primul interviu cu trei femei care trecusera granita pe camp cu o noapte in urma.  Era primul val de refugati si erau speriate ca autoritatile libaneze le vor preda armatei siriene. Gazda le-a adus in sufragerie, insa au refuzat sa vorbeasca in fata primarului. Le era teama ca era de la moukhabarat (securitatea siriana) si ca vr fi turnate. Cand ne indreptam catre iesire, una dintre fete m-a tras de maneca in camera lor. Acolo, cu usa incuitata, am stat timp de 6 ore la povesti. Am fumat trei narghilele, desi nu fumez, si am baut vreo 6 cafele turcesti, din cele mici si afurisite. 

Erau sunite si era evident ca-i urau pe alawiti, oamenii lui Assad. Plecasera in mijlocul noptii, cand au auzit ca trupele speciale ridicasera niste baieti din sat pentru ca participasera la proteste cu doua zile inainte. Au decis sa fuga in Liban. Erau doar 5 kilmetri de mers prin camp si apoi de trecut paraul. Ele au spus pentru prima data povestea militiei alawite shabiha si au vorbit despre abuzurile mukhabarat al jawieh ( porecla data trupelor speciale din brigada a patra condusa de Maher al Assad pentru ca apareau noaptea de nicaieri cu elicopterele, inhatau barbatii si baietii si nimeni nu mai auzea de ei). 

Au povestit femeile despre cum dispareau oamenii in mijlocul noptii, despre cum nu aveau acces la asistenta medicala, despre saracie, despre cum sunitii nu aveau acces la functii in administratie, cum toate privilegiile erau ale alawitilor.

In 2011 am fost de 10-12 ori in zona Wadi Khaled pana cand s-a schimbat garda la checkpoint. Am intervievat femei si copii, tineri absolventi si profesori de scoala generala. Toti aveau de spus aceeasi poveste: despre brigada a 4-a a lui Maher al Assad, despre inchisori, despre tortura, despre militia alawita shabiha, despre sate asediate.  

Nu exista inca Armata pentru Eliberarea Siriei, nu existau inca brigazi peste brigazi si nu exista inca Fontul Nusra si Daesh. Oamenii care protestau in Homs si in Tal Kalakh nu erau islamisti. Am petrecut zile intregi cu ei discutad despre ce isi doreau pentru Siria, de ce se rasculasera si prin ce torturi trecusera in beciurile regimului. Imi amintesc un tanar de 19 ani, pe care prietenii il adusesera in Liban mergand prin camp 10 kilometri pana la granita, cu targa. Fusese prins de trupele de ordine in timpul unui protest: avea capul spart in crestet, o gaura de doi centimetri in diametru, si zeci de taieturi pe fata. Il "batusera" cu o secure. 

Imi aduc aminte de marea de oameni adunata intro duminica in fata moscheii singurului sheikh islamist din toata regiunea pentru ca era singurul loc in care primeau un kilogram de orez, niste haine vechi si, poate, putina paine. Nimeni nu le dadea ajutoare sirienilor la vremea aceea. Apoi a aparut Semiluna Rosie qatareza cu niste ambulante, medicamente si ceva alimente. UNHCR-ul venise cu 10 paturi si atat. Au trecut luni intregi pana agentiile ONU s-au miscat, iar bugetul a fost si atunci, ca si acum, in 2016 la 20-30 la suta din necesar.

A trecut aproape un an pana cand oamenii astia care evadasera din iad au primit de la World Food Programme un cupon de 30 de dolari pe luna,valabil intr-un lant de supermarketuri la care multi nu au access.

Intre timp, oficial, in Siria nu se intampla absolut nimic. Opozitia incepuse sa se organizeze, Turcia si Qatarul se straduiau sa fie cat mai influente. Dar comunitatea internationala avea dubii si nu spunea nimic. 

Dar deja era tarziu. Dezertorii din armata siriana se organizasera deja, cereau ajutor de la americani, de la francezi de la britanici. Erau intalniri peste intalniri la Istanbul. La cateva am fost si eu. Discutiile importante aveau loc bilateral, ascunse in hotelurile din Taksim. Firme americane faceau training de comunicare strategica cu rebelii sirieni. Cele mai multe se terminau fara rezultat. Rusii si iranienii il consiliau pe Assad.

Opozitia siriana din exil era peste tot, la televizor si in ziare. Protestatarii care iesisera in strada in Siria si pornisera revolta erau in Siria, iar pe ei nu-I intreba nimeni nimic. Aproape nimeni, pentru ca ONG-uri  ale gruparilor islamiste din Kuweit, Qatar si Arabia Saudita erau la lucru. 

Guvernul de la Damasc a tolerat gruparile islamiste pentru ca stia ca vor dezbina opozitia si vor speria si vestul. Iar vestul, nestiind ce sa faca, nu va face nimic. Strategia a dat rezultate. Au fost masacre peste masacre. Pe la sfarsitul lui 2012 a aparut si Jawlani cu Frontul Al Nusra si apoi a aparut si ISIS zisa si Al Qaida in Iraq a lui Baghdadi. Sigur, si ei sunt rebeli. Cu o cauza foarte diferita, dar tot rebeli. 

In presa de la noi, din Romania, toti rebelii, din orice factiune erau trecuti drept "rebelii sirieni". Confuzia exista si acum.

Analistii din fotoliu si guvernele din vest s-au speriat subit abia in 2014, cand ISIS a intrat in Mosul si inainta catre Kirkuk si rafinarile  Dintr-o data, Siria era in pericol de islamism si Al Qaida. Pana atunci, Siria nu existase, desi campurile petroliere din Deir Ezzor erau deja exploatate de ISIS. Insa ISIS fusese lasat in pace atata vreme cat statuse in Siria, iar agentiile de securitate internationale aveau impresia ca Siria era intr-o bula sterila din care nu iesea nimic. Pana la urma ce puteau sa faca niste islamisti barbari cu niste puturi de petrol care insemnau 0,5 la suata din piata mondiala a titeiului.  

Un deputat din Parlamentul European, din grupul ALDE, s-a gandit sa vada cu ochii lui ce se intampla in Siria. A vazut, s-a intors acasa si a incercat sa le explice colegilor ca n-a intalnit niciun islamist in nordul Siriei. Era iunie 2012. I-au dat lacrimile in timp ce-mi povestea: nu l-a crezut nimeni.

Dar dupa Mosul, oficial, se intampla ceva in Siria: un complot al islamistilor sa "take over the world". 

Am vazut tot ce se poate vedea in conflictul sirian. Am vazut artisti cu mainile zdrobite, femei violate, copii traumatizati. Copiii morti macar nu mai simt durerea. Oameni care  acum locuiesc in corturi, cladiri parasite, care au ajuns sa cerseasca in Liban pentru o bucata de paine, femei vandute de propriul tata ca sa salveze familia de la saracie. I-am vazut peste tot: Liban, Turcia, Iordania, Egipt. Am vazut o investigatie a ONU care a durat trei ani si care s-a terminat in 2016 cu o concluzie asteptata: ca si guvernul si ISIS au folisit arme chimise in East Ghouta, suburbia Damascului, in 2013.  In 2013 am intervievat oameni dintr-o clinica din Tripoli care descriau simptome clasice de intoxicatie cu sarin. Medicii din spital au trimis problele la Beirut la Spitalul American. Probele s-au pierdut. Nu a reactionat nimeni.

In septembrie 2014, a inceput Rusia sa bombardeze si a facut un show mediatic care l-a depasit pe cel al americanilor in razboiul din Golf. 

Sute de mii de sirieni si palestinieni din Siria, disperati, au apucat-o spre Europa. Era de asteptat. Directorul de la Refugees International, pe care l-am intervievat in 2013, mi-a spus ca exista acest "elephant in the room", ca nici un lider european nu vrea sa vorbeasca despre asta, insa oamenii acestia nu au cum sa se intoarca acasa timp de cel putin 10 ani si, mai devreme sau mai tarziu, o vor apuca spre Europa daca nimeni nu se gandeste la un program de resettlement in curand. Nu s-a gandit nimeni la el. 

Amabasadorul american Maura Connelly a refuzat sa-mi raspunda la intrebarea cu relocalizarea refugiatilor cand am avut ocazia sa i-o adresez in ultimul ei interviu inainte sa plece din Liban direct in sabatical. 

E greu sa gasesti un singur vinovat in povestea Siriei, oricat de tentant ar fi sa dai vina doar pe Daesh. De fapt, vina este a noastra si a nepasarii pe care o aratam fata de tragediile altora, lipsa intelegerii pentru o civilizatie diferita, lipsa de interes si incetineala reactiei pe care o toleram cand alesii nostri vorbesc de securitate ca despre un concept abstract, care suna cool la televizor si pe care avem pretentia ca doar elita sa o priceapa cu adevarat. 

No comments:

Post a Comment