Wednesday, October 26, 2016

NU Sunt Corespondent de Război

Era deja 10 seara când au început tirurile de mortieră și fermierii au adus masa și scaunele albe, de plastic, ca să le așeze în mijlocul curții pentru spectacol.

Abou Fakher Zaarour, un fermier libanez bătrân care refuza să plece din căsuța de la granița cu Siria, începuse deja să se impacienteze. Nevastă-sa, o femeie înaltă, uscată de muncă și de vântul roșcat ca pământul în care plantase cartofi o viață în Valea Bekaa, se uita în jos cu jenă că nu le oferiseră oaspeților de la Beirut spectacolul promis.  Își pusese cerceii și medalionul de aur la gât și invitase și vecinii la o cafea mică, amară, cu cardamom, pe prispa casei de lemn.

“Nu știu cum de nu au început încă. Aseară, la ora asta, bătălia era în toi,” explică femeia, iar fiică-sa dă din cap aprobator, legănându-și copilul nou-născut. “Poate s-au liniștit în seara asta. Dar nu cred eu. Războiul ăsta nu o să se termine prea curând. Assad o să distrugă Siria, nu-s oameni care să lase puterea în câteva zile,” spune femeia mai tânără zâmbind timid.
“Mish mishkile”, încerc eu să explic în araba mea stângace că nu e nicio problemă, că, de fapt, noi suntem niște intruse, că nu voiam să fim o povară pentru ei și nici să le punem viața în pericol.

Abou Fakher Zaarour făcuse rost și de motorină ca să dea drumul la generator și aprinsese becul pe prispa casei. Întrebasem dacă nu cumva așa deveneam o țintă a tirurilor de mortieră. Mi-a explicat că, dimpotrivă, soldații sirieni făceau diferența în acest fel între fermele libaneze și case în care se ascundeau rebelii sirieni.

Era august 2012. Plecasem de la Beirut pe la prânz împreună cu Luna, o tânără studentă la jurnalism pe care NOW English o angajase pe post de traducătoare. Era pasionată, entuziastă, absorbea tot ce însemna muncă de teren și s-ar fi dus și la capătul lumii pentru un articol. Pe scurt, avea acel tip de inconstiență care îți dă curajul să stai peste noapte într-o căsuță de lemn, cu lumina aprinsă, la granița cu Siria și să postezi pe Twitter ca o maniacă fotografii cu cerul senin, brăzdat de proiectile, deși deja ești în roaming și telefonul îți arată Syria Tel.

Era a doua oară când încercam să intrăm în zona de ferme de la granița cu Siria. Prima dată, cu o lună în urmă, nu mă lăsaseră să trec de filtrul Securității Generale pentru că nu aveam pașaportul la mine. De data asta organizasem totul. Îl întâlnisem pe unul dintre fiii bătrânului fermier în timp ce făceam un repotaj într-o enclavă sunnită la aproximativ 10 kilometri de graniță. Lucra la primăria din sat și când i-am povestit de planul nostru, a fost de acord să le propună părinților săi să ne găzduiască.

 Fapul că îi plăcea de Luna a ajutat mult. Luna avea 23 de ani, părul lung, castaniu, tenul alb și pleoapele mereu definite cu o linie neagră arcuită așa cum văzuse într-un filmuleț Youtube că se machia Angelina Jolie. Islamiștii, în general, ar fi vrut să o ia de nevastă la fiecare interviu, până aflau că provine dintr-o familie de shiiți din Baalbek și atunci o păstrau doar prietenă pe Facebook.

Pornisem spre graniță cu entuziasm. Abou Fakher Zaarour ne aștepta in El Qaa, un sat creștin la cativa kilometri de graniță. Șoferul nostru nu avea de gând să meargă cu noi până dincolo de punctul de trecere a frontierei libaneze. A spus că înnoptează la rude, într-un sat vecin.

Dar  cum socoteala de acasă nu se potrivește cu socoteala din târg, nici chip ca ofițerul de la punctul de control al Securității Generale libaneze, agenția guvernamentală care se ocupa cu strângere de informații despre străinii din Liban și care avea în subordine și punctele de frontieră, să ne lase să trecem.

“Străinii au nevoie de permis special ca să treacă în zona de frontieră. Pașaportul nu mai e de ajuns,” a strigat ofițerul uitându-se lung la pașaportul meu românesc. “Nu puteți trece pe aici,” mai strigat o dată, asigurându-se că l-au auzit toți camarazii din baracă.

Apoi s-a uitat în jur, și i-a făcut un semn din cap lui Abou Fakher. Ne-am luat pașapoartele, am mulțumit și ne-am întors în camioneta veche a fermierului. Ofițerul era din sat cu nora bătrânului, se cunoșteau și tocmai îi făcuse semn să meargă pe celălalt drum.

“O luăm pe un alt drum mai încolo, dincolo de case, e prin câmp, dar toată lumea îl folosește. Băieții de la punctul de control știu, dar ne lasă, că mai aducem și noi mărfuri și cele trebuincioase,” ne-a explicat bătrânul. “Mai avem doar un hop de trecut, la punctul de control al armatei. Să nu scoateți o vorbă,” mă sfătuiește fermierul.

Abou Fakher Zaarour a luat-o pe o cărare prin câmp, ca să ocolească drumul principal și să nu fie văzut de vreun agent al serviciului de informații al armatei, aflat sub influența grupării șiite islamiste Hezbollah. Era vremea când, printr-un concurs de împrejurări politice, Hezbollahul era la guvernare și controla câteva instituții vitale în statul libanez, printre care și serviciul de informații al armatei. Sunniții precum Abou Fakher Zaarour, care susțineau revolta din Siria, evitau contactul cu agenții considerați a fi în slujba facțiunii shiite care deja lupta în Siria de partea lui Assad.


Celălalt drum. Foto de Luna Safwan, guru de social media.

Străinii nu erau lăsați să treacă în zona fermelor de pe fâșia dintre punctele de frontieră pentru că, de vreo patru luni, armata siriană ataca în fiecare noapte cu tiruri de mortieră fermele libaneze.

“Caută rebelii sirieni. Și ei intră și ies din Liban, nu stau niciodată prea mult în teritoriul libanez și nici nu au vreo bază militară, cum zice guvernul sirian. Dar de împușcat, se împușcă în fiecare noapte,” explică fermierul, în timp ce se apropia de punctul de control al armatei. “Hai că am ajuns. Și soldații sunt aicid e data asta. Să nu scoateți spuneți un cuvânt,” mă avertizează Abou Fakhr.

Însă soldații îl salută și îi fac semn să treacă fără să-l întrebe de ce are două femei străine în mașină. “De acum nu ne mai are nimeni grija,” îmi spune Luna, însă vorbele ei nu sunau deloc a relaxare și nici nu aveau să mă liniștească.

Masharia el Qaa era o zonă problematică pe frontiera dintre Liban și Siria, în estul Văii Bekaa. Mashariah era o fâșie de ferme și livezi care se întinde pe 60 de kilometri de-a lungul frontierei, de la satul El Qaa până la Arsal, într-o vale a Munților Ante-Liban.

În vara lui 2012, frontiera de nord prin care începuseră să treacă sirienii în aprilie 2011, deopotrivă refugiați și activiști politici, în regiunea libaneză Wadi Khaled fusese minată de armata siriană. Fâșia aceea de ferme și livezi devenise singura alternativă pentru rebelii sirieni care luptau împotriva regimului lui Bashar al Assad să se regrupeze, să facă rost de provizii și să plănuiască atacuri împotriva armatei siriene și a milițiilor loiale regimului. Dar aceleași ferme foloseau și de adăpost miilor de refugiați care plecau din orașele și satele asediate din apropierea frontierei. Era greu să faci diferența. Rebel putea fi oricine, iar oficialii libanezi și cei sirieni știau și foloseau acest lucru.

În august 2012, fâșia de ferme și livezi devenise deja un front. Din când în când, armata libaneză oprea camioane pline cu arme destinate rebelilor din Siria și confisca încărcătura. Alteori nu. Uneori, armata siriană ataca locuințe, intra pe teritoriul libanez și scotea oamenii din casă, le dărma locuița și, alteori, lunetiștii trăgeau noaptea în tot ce părea că se mișcă în apropierea frontierei. Câțiva fermieri și ciobani fuseseră uciși, câteva zeci răniți. Ultimul fusese împușcat chiar cu o săptămână în urmă.

Guvernul de la Beirut nu cedase presiunii organizațiilor pentru drepturile omului și opoziției care vorbeau de suveranitate și integritatea teritoriului și păstra tăcerea, fără să ridice problema invaziilor armatei siriene, prezenței rebelilor sau atacurilor asupra fermelor libaneze. Era un guvern pro-sirian, condus de Najib Mikati, un magnat libanez cu legături la Damasc, care declarase neutralitatea Libanului.

Și totuși, Abou Fakher Zaarour, nevastă-sa și nora, cu nepotul nou-născut, stăteau cu noi pe prispa casei, cu lumina aprinsă, și ne serveau cafea care duhnea greu a cardamom.
Mulți dintre fermieri se obișnuiseră cu războiul. Băiatul lui, fratele lui Fakher care o plăcea pe Luna, nu voise să ne cunoască. Se dusese în casă și se culcase.

“Fiul meu e furios că eu refuz să plec de aici. El vrea să se mute la Arsal, mai la adăpost, în sat, unde nu sunt bombardamente. Eu nu vreau. Aici e casa noastră,” spune bătrânul în timp ce răsună primele focuri de armă.

Băiatul, fratele mai mare al tânărului căruia îi plăcea de Luna, era, evident, furios și că bătrânul acceptase să găzduiască ziariști străini. Prezența noastră ar fi putut să îi pună în pericol.

În câteva minute, bătălia începută la granița care e undeva, la 3 kilometri de casa bătrânilor, se intensifică. Pe la 10 și jumătate au început tirurile de mortieră. Familia Zaarour și vecinii încep să se agite. Scot două mese albe, de plastic și toate scunele în grădină și se așează cu toții să urmărească tirurile de mortieră, precum urmăresc americanii focurile de artificii la 4 iulie.

Mă uit la Luna, colega mea se uită la mine, iar bătrâna începe să râdă. “E în regulă, suntem departe de bătălia adevărată,” ne explică Zeina, fiica bătrânilor. “Casa mea e chiar pe linia frontierei. La câțiva metri. A trebuit să plec de acolo, ca toți vecinii mei, pentru că trăgeau mereu în noi. Au venit apoi, într-o noapte, și i-au distrus casa vecinului. Mai e o făbricuță de produse lactate. Are acum soldați sirieni pe acoperiș,“ povestește femeia, în timp ce împinge leagănul copilului.

Armata libaneză avea două avanposturi în zonă. Unul era în Masharia el-Qaa și celălat într-o casă din Kherbet Daoud, printre fermele de la periferia Arsalului. Bazele militare se află în sate, în El Qaa și în Arsal. De regulă, soldații libanezi nu se implicau în conflict. Erau înarmați doar cu puști M16. Însă în ultimele săptămâni opriseră un camion cu rebeli sirieni și eliberaseră soldați sirieni care fuseseră luați ostatici de către rebeli și fuseseră aduși în Liban, la Ras Baalbek, un sat creștin, aflat ceva mai la nord. 

Așa că rebelii sirieni îi atacaseră pe soldați de două ori: o dată în Wadi al-Shahout și altă dată în Kherbet Daoud. Amata siriană bombardase fâșia de ferme din zona Arsal și chiar aruncase o bombă în apropierea bazei militare din sat. Avioanele siriene se întorseseră cu o zi în urmă. Soldații libanezi nu  ripostaseră. Le spuseseră oamenilor că fusese un acident și că avioanele siriene îi căutau pe rebeli.

Jurnaliștii străini nu aveau voie nici în zona fermelor din Kherbet Daoud.  La postul de control al poliției, la jumătate de oră de mers cu mașina de Arsal, un polițist de la forțele speciale cu o pușcă M16 verfică toate mașinile. Camarazii lui sunt toți în pantaloni scurți și se uitau la o telenovelă turcească când am încercat, împreună cu Luna, să trecem neobservate, în camioneta unor săteni pe care ni-i recomandase primarul.

“Nu puteți trece. Armata siriană bombardează zona pentru că sunt rebeli din Armata pentru Eliberarea Siriei care se ascund acolo,” ne-a explicat tânărul. Un fermier libanez, însă, a trecut neobservat cu un camion prin cu butoaie. “Numai localnicii pot trece. Mergeți la Ministerul Apărării a Beirut să cereți un permis. Dar mi-e greu să cred că vi-l vor da.

La primăria din Arsal, satul bombardat, viceprimarul Ahmad Fleeti este cel care face declarații pentru jurnaliști. Primarul, Ali Hojayri, e suspendat după ce membri din consiliul local îi ceruseră demisia pentru că era prea implicat în contre politice, aducerea de refugiați în Liban și, foarte posibil, găzduia și rebeli în casa de la ferma de pe frontieră.

“Nu avem rebeli aici, le e imposibil să se miște în această zonă. Kherbet Daoud este o vale, sirienii pot vedea orice mișcare din avanpostul lor,”  explicat vicele. Tot el a mai punctat că nu existase niciun dchimb de focuri cu armata libaneză și că rebelii sirieni nu-i atacaseră niciodată.

“Toți sunt civili, refugiați. Mereu trag în civili. Acum două săptămâni doi refugiați au fost împușcați. Unul a murit pe loc, celălalt a ajuns în sat. Am căutat corpul o săptămână ca să îl putem înmormânta cum se cuvine,” spune Fleeti cu furie. 

În Arsal, în 2012, ajungeau 7 familii de refugiați pe zi și toți treceau noaptea prin câmp.
Explicația viceprimarului pentru incidentul cu armata libaneză a fost că un camion cu refugiați a oprit și oamenii au vrut să ceară adăpost, crezând că e o fermă, nu o cazarmă. “Au fost doar surprinși că le-au deschis soldații ușa.”

În Mashariah El-Qaa, pe la 11, rachetele încep să cadă din ce în ce mai aproape, spre neliniștea localnicilor. Trăgeau către sat, către El Qaa și nu se mai întâmplase ca armata siriană să țintească spre sat. Una a căzut la cam 100 de metri de casă și atunci tirurile de mortieră s-au oprit. Bătălia a început să se audă din depărtare, la 10 kilometri mai la nord, spre Qusair.

Pe drum treceau motociclete cu farurile stinse și se opreau la o casa cu luminile stinse aflată la vreo 300 de metri. “Probabil rebeli sirieni,” a explicat fermierul.

Gazdele nostre s-au culcat pe la miezul nopții, în sufragerie. Ne-au cedat nouă dormitorul casuței, cu fotografia de nuntă a bătrânilor și cu un gușter agățat în colțul camerei lângă pat.
Nici una dintre noi n-a reușit să adoarmă. La 5 dimineața ne-am îmbarcat din nou în camioneta veche a lui Abou Fakher Zaarour, care a profitat de faptul că toți combatanții părăsiseră frontul și ne-a dus până la casa împușcată a fiicei, la 10 metri de graniță, unde, în avanpost, soldații sirieni dormeau duși.

În drum spre sat, am trecut din nou prin punctul de control al armatei libaneze, unde îi fusese teamă cu o seară în urmă că vom fi descoperite. Nu mai era nimeni.

Șoferul ne-a așteptat în sat, acolo unde îl lăsasem cu o zi în urmă. Am ajuns la Beirut, în redacție și mi s-a părut că nu fusesem la război, ci la o cafea cu niște cunoștințe. Nu fotografiasem niciun proiectil, nu vorbisem cu niciun rebel sirian. Nici nu mi-am dorit vreo clipă.


Și atunci m-am gândit că, de fapt, nu mi-am dorit niciodată să fiu corespondent de război.  Nu mă interesau bombele, ci oamenii.  

Răsăritul după bătălie în Mashariah el-Qaa. Foto Luna Safwan. 

No comments:

Post a Comment